Erfan Soltani, primul protestatar iranian condamnat la moarte prin spânzurare de regimul lui Khamenei, nu va fi executat, anunță Reuters.
Familia lui Erfan a stat trează până în zori, așteptând să vadă ce se întâmplă cu Erfan (26 de ani), care a fost arestat pe 10 ianuarie.
Sistemul judiciar al Iranului a transmis că Soltani, deținut în penitenciarul central din Karaj, este acuzat de „complicitate împotriva securității interne a țării și activității de propagandă împotriva regimului”, dar că pedeapsa cu moartea nu se aplică unor astfel de acuzații, dacă acestea sunt confirmate de o instanță.
Familia nu știe prea multe despre Erfan, de când acesta a fost închisPresa oficială iraniană a anunțat, de asemenea, că Soltani nu va fi executat.
Soltani, un angajat al unui magazin de haine în vârstă de 26 de ani, a fost arestat joia trecută în Karaj, un oraș la nord-vest de Teheran, după ce a participat la proteste și urma să fie executat miercuri, potrivit grupurilor pentru drepturile omului.
De la arestarea sa, familia sa a primit puține vești despre starea sa, în afară de o scurtă vizită programată înainte de execuția sa așteptată.
„Încercau să-l viziteze în închisoare”Miercuri, la câteva ore după execuția programată, autoritățile închisorii i-au sunat și au spus că execuția a fost „amânată”, fără a oferi detalii suplimentare.
Înainte de amânarea execuției, Somayeh, o rudă apropiată în vârstă de 45 de ani a lui Soltani care locuiește în străinătate, a declarat: „Am vorbit ieri cu familia sa și tot ce știu este că încercau să-l viziteze în închisoare. Nu am dormit de două zile”.
„Cum poate cineva să omoare un copil?”Somayeh și ceilalți membri ai familiei au stat trezi până în zori, așteptând vești, știind că autoritățile iraniene efectuează de obicei execuții în jurul chemării la rugăciune de dimineață.
„Nu mă pot opri din a mă gândi la Erfan. Incertitudinea mă omoară”, a spus Somayeh printre lacrimi.
„Cum poate cineva să aibă inima să pună o frânghie în jurul gâtului unui copil atât de bun și să-l trimită să moară?”
Simbol al sfidării autorității lui KhameneiSoltani a devenit un simbol al sfidării pentru activiștii iranieni, în timp ce autoritățile își intensifică reprimarea unei mișcări de protest la nivel național.
Grupurile pentru drepturile omului spun că se tem că există multe alte cazuri precum cel al lui Soltani care sunt necunoscute din cauza unei pene de curent la internet în Iran, dar că acest caz evidențiază viteza cu care autoritățile condamnă protestatarii.
Lui Soltani i s-a refuzat accesul la un avocat și la apărare juridică, a declarat Organizația Hengaw pentru Drepturile Omului, cu sediul în Norvegia.
Iranul condamnă protestatarii în procese care durează câteva minutePeste 18.000 de persoane au fost arestate și cel puțin 2.571 ucise în ultimele două săptămâni, potrivit agenției de știri Human Rights Activists, cu sediul în SUA.
Grupurile pentru drepturile omului au îndemnat Iranul să oprească execuția lui Soltani și a altor protestatari arestați, Amnesty International exprimându-și temerile că autoritățile iraniene ar putea „recurge din nou la procese rapide și execuții arbitrare pentru a înăbuși și descuraja disidența”.
Observatorii drepturilor omului au declarat că Iranul condamnă adesea protestatarii în procese care durează câteva minute.
Cel puțin 1.500 de persoane au fost spânzurate de regimul de la Teheran anul trecutSoltani a fost condamnat la moarte la patru zile după arestare – o perioadă despre care activiștii iranieni pentru drepturile omului spun că l-au privat de dreptul la un proces echitabil .
Președintele Curții Supreme a Iranului a semnalat miercuri că procesele și execuțiile vor fi rapide, spunând presei de stat „ar trebui să o facem acum” pentru a avea un efect asupra protestatarilor. Alți oficiali judiciari au declarat că protestatarii vor fi acuzați că sunt „dușmani ai lui Dumnezeu”, o infracțiune care poate fi pedepsită cu pedeapsa cu moartea.
Anul trecut, Iranul a spânzurat cel puțin 1.500 de persoane, potrivit grupării Iran Human Rights cu sediul în Norvegia.
„Cel mai bun prieten al mamei sale”Soltani i-a spus familiei sale că a primit un apel de la serviciile secrete iraniene cu câteva ore înainte de arestarea sa, pe care l-a ignorat. În ciuda amenințărilor din partea serviciilor de securitate, el a continuat să se alăture protestelor.
Somayeh a spus: „Erfanul nostru este un copil nevinovat care vrea să-și exercite drepturile în mod pașnic. Asta e tot ce a făcut. S-a alăturat compatrioților săi pentru a protesta pașnic”.
Soltani lucrează într-un magazin de haine și este pasionat de modă, fitness și de Persepolis FC, un club de fotbal din Teheran. Familia sa l-a descris ca fiind „cel mai iubitor frate” și „cel mai bun prieten al mamei sale”.
Deși mai mult de 41% dintre angajații români au reușit să își mențină un nivel rezonabil de echilibru la locul de muncă, unul din 4 angajați s-au aflat într-o zonă de risc psihologic și burnout, în timp ce doar 30% au indicat cu adevărat o stare de mulțumire ridicată, caracterizată prin relații sănătoase, autonomie, claritate și percepție de corectitudine la locul de muncă.
Indexul stării de bine a angajaților români arată un scor de 70,3 puncte din 100 în 2025, ceea ce indică o siguranță moderată, dar și o vulnerabilitate crescută la șocuri organizaționale precum schimbări de leadership, presiuni operaționale sau instabilitate economică și plasează România într-o zonă de „siguranță moderată”.
Bărbații tineri sunt cei mai fericiți angajațiÎn 2025, bărbații au înregistrat o satisfacție mai mare la locul de muncă. 72,1% au indicat o stare bună și foarte bună, segmentul de vârstă 18-29 de ani fiind cel mai mulțumit. Domeniile cu cel mai mare grad de satisfacție la locul de muncă în 2025 au fost comerț/vânzări (76,4%), servicii bancare și sănătate (73,8% fiecare) și ONG (66,6%). La polul opus, angajații din domeniile IT&C și administrație publică au înregistrat cele mici niveluri de satisfacție.
Raportul arată că starea de bine nu este percepută de angajați ca un beneficiu sau un bonus, ci ca rezultatul modului în care este organizată și condusă compania pentru care lucrează. Diferențele de wellbeing nu sunt aleatorii și nici strict individuale, ci urmează linii structurale clare: poziția în ierarhie, vechimea, domeniul de activitate și regulile formale și informale ale organizației. În același timp, raportul arată că pe măsură ce vechimea angajaților în organizație crește, starea lor de bine scade de la nivelul „excelent” la „bine”, însoțită de o creștere a zonei de tensiuni gestionabile, dar persistente. Organizațiile reușesc să transforme entuziasmul inițial în stabilitate, dar nu reușesc întotdeauna să mențină energie și sens pe termen lung.
Angajații forțați să compenseze prin efort personal ce lipsește din designul muncii„Datele ne-au arătat că în 2025 nu a fost vorba despre o Românie epuizată, ci despre o Românie care funcționează cu un cost emoțional mare. Majoritatea angajaților își fac treaba, dar sistemele organizaționale îi forțează să compenseze prin efort personal ceea ce lipsește din designul muncii: claritate, echitate, autonomie și relații sănătoase cu managementul. În 2026 provocarea reală pentru companii nu mai este retenția, ci menținerea vitalității oamenilor pe măsură ce cresc în roluri și responsabilitate. Un angajat care rămâne, dar își pierde energia, nu mai creează valoare”, explică Mihai Stănescu, fondatorul RoCoach.
Conform Indexului stării de bine a angajaților români, în 2025 principalele surse de epuizare au fost volumul mare de muncă (23,3%), presiunea constantă a termenelor limită (19,6%), lipsa echilibrului dintre viața personală și cea profesională (16,4%) și absența feedbackului (9,1%). În același timp, în aproape toate segmentele analizate, șeful direct apare ca factor determinant al stării de bine a angajaților (19,3%).
Cum arată munca în România„Dincolo de cifre, indexul arată cum este trăită munca în România în 2025: ca un sistem de presiuni, adaptări și compromisuri pe care oamenii îl gestionează zi de zi cu un efort mult mai mare decât se vede la suprafață. Indexul Stării de bine a angajaților români măsoară calitatea reală a relației dintre angajat și organizația în care lucrează – cât de corecte sunt regulile, cât de clare sunt așteptările, câtă autonomie există și cât de mult sprijin primesc oamenii atunci când lucrurile devin dificile. Vedem foarte clar un proces de uzură organizațională. Oamenii nu vorbesc despre beneficii, ci despre corectitudine, despre respect, despre șefi care ascultă și despre libertatea de a-și organiza munca fără micro-management. Limbajul este adesea emoțional și uneori dur, ceea ce ne arată că aceste teme sunt trăite ca probleme morale, nu doar ca disfuncții procedurale. Când angajații spun „să nu se mai aranjeze concursurile” sau „șefii să ne trateze ca oameni”, ei vorbesc despre nevoia fundamentală de echitate și demnitate în muncă”, spune Marian Marcu, Managing Partner Novel Research.
Datele au fost colectate în perioada noiembrie-decembrie 2025, prin metoda CAWI (Computer Assisted WEB Interviews), pe un eșantion de 1.000 de angajați din mediul urban.
Câteva versuri dintr-o poezie a lui Mihai Eminescu au fost postate joi, pe Facebook, de Ministerul Afacerilor Interne, cu ocazia Zilei Culturii Naționale.
Totuși, versurile erau citate greşit şi nici titlul poeziei nu era cel corect.
„De vezi codrii de aramă / De departe vezi albind / Ş-auzi mândra glăsuire/ A pădurii de argint.” Mihai Eminescu „De ce nu-mi vii”, este postarea inițială de pagina de Facebook a Ministerului Afacerilor Interne.
Ulterior, postarea a fost corectată. Inclusiv o persoană a scris, în secțiunea de comentarii, varianta corectă, menționând totodată și titlul corespunzător al poeziei. Postarea este disponibilă mai jos.
Versurile corecte sunt: „De treci codrii de aramă, de departe vezi albind/ Ș-auzi mândra glăsuire a pădurii de argint”. Versurile fac parte din poezia „Călin (file din poveste)”.
Postarea inițială a MAI. Sursa foto: istoric editări Facebook/Ministerul Afacerilor Interne
Postarea corectată. Sursa foto: istoric editări Facebook/Ministerul Afacerilor Interne
Astăzi, pe 15 ianuarie, este Ziua Culturii Naționale, care are ca scop promovarea creației artistice, literare și științifice românești, precum și recunoașterea contribuției personalităților care au marcat patrimoniul cultural al României. În 2026, se împlinesc 176 de ani de la nașterea poetului Mihai Eminescu, iar această zi reprezintă un prilej de reflecție asupra valorilor care definesc identitatea națională și asupra rolului culturii în dezvoltarea societății.
În iunie 1989, într-o Românie aparent înghețată politic, dar aflată deja pe marginea prăpastiei, comemorarea a 100 de ani de la moartea lui Mihai Eminescu a devenit unul dintre cele mai sensibile evenimente culturale ale ultimului an de comunism. Între 8 și 18 iunie, la Botoșani, Iași, Râmnicu Vâlcea și București, Simpozionul Internațional „Mihai Eminescu” a reunit scriitori români și străini, inclusiv delegații din state socialiste și capitaliste.
Pentru Securitate, amploarea manifestărilor și mai ales prezența scriitorilor din Republica Sovietică Socialistă Moldovenească au transformat evenimentul într-o operațiune de supraveghere complexă. Documentele aflate astăzi în arhiva CNSAS arată că aproape fiecare gest, întâlnire sau conversație a fost monitorizată.
„În sfîrșit sîntem acasă”Unul dintre cele mai emoționante episoade, dar și unul dintre cele mai atent consemnate de Securitate, a avut loc în noaptea de 14 spre 15 iunie 1989. O notă informativă furnizată la 18 iunie de informatorul cu numele conspirativ „Dobrescu” surprinde atmosfera unei întâlniri nocturne organizate de scriitorii din Chișinău:
„În noaptea de 14 spre 15 scriitorii din Chişinău au propus să facă priveghi. Directorul hotelului le-a oferit o cameră unde s-au adunat toţi delegaţii din Cernăuţi, Chişinău şi din ţara noastră, respectiv 7 sau 8 care au fost premiaţi. Juriul a refuzat să participe la această întîlnire.”
Potrivit aceleiași note, în cameră s-au strâns aproximativ 50 de persoane, care au decis ca fiecare să citească sau să spună ceva:
„Basarabenii, în cor, au recitat Doina de Eminescu şi apoi poezii de-ale lor.”
Momentul capătă o încărcătură simbolică și politică explozivă atunci când Grigore Vieru, liderul delegației din Chișinău, rostește:
„Eminescu este al nostru.”
Replica vine imediat, din partea Mariei Vilceanu, descrisă de informator drept „mai curajoasă dintre toţi”:
„Nu Eminescu este al vostru, ci voi sînteţi ai noştri.”
Nota continuă cu o mărturie rară despre dimensiunea emoțională a întâlnirii:
„Unii dintre basarabeni au spus: «În sfîrşit sîntem acasă» şi au început să plîngă.”
Pentru Securitate, astfel de afirmații depășeau cu mult cadrul unei simple comemorări literare.
Mașina de scris cu caractere latine – un obiect subversivUn alt episod revelator este legat de solicitarea lui Nicolae Dabija și Grigore Vieru, consemnată într-o notă internă a Securității, probabil emisă de Direcția I (informații interne). Cei doi scriitori au cerut sprijin pentru obținerea unei mașini de scris cu caractere latine:
„Nicolae Dabija și Grigore Vieru din R.S.S. Moldovenească, aflaţi în ţara noastră ca invitaţi la Simpozionul Internațional «Mihai Eminescu», au solicitat lui Dumitru Radu Popescu – preşedintele Uniunii Scriitorilor, să-i sprijine în obţinerea unei maşini de scris cu caractere latine.”
Contextul era extrem de sensibil:
„Au precizat că, începînd cu data de 15 iunie a.c., au obţinut aprobarea pentru tipărirea cu caractere latine a revistei Literatură şi artă, al cărei redactor şef este Nicolae Dabija, dar nu au cu ce să dactilografieze spalturile în limba română, întrucît în U.R.S.S. nu se găsesc maşini de scris cu asemenea caractere.”
Nota consemnează și o afirmație care, pentru autorități, suna aproape sfidător:
„În ce priveşte modalitatea de introducere în R.S.S. Moldovenească a maşinii de scris, cei doi au afirmat că nu ar fi probleme întrucît, fiind recent aleşi în Sovietul Suprem al Republicii, nu vor fi controlați la frontieră.”
Dumitru Radu Popescu urma să informeze Secția de Presă și Propagandă a CC al PCR, semn că problema a fost tratată la nivel politic înalt.
Trenul spre Eminescu: „un drept”Gradul de alertă al autorităților române reiese clar și dintr-o telegramă transmisă de la Moscova la 10 iunie 1989, ora 08.00, prin Ministerul Afacerilor Externe. Documentul redă o scrisoare publicată pe prima pagină a săptămânalului Literatura și Arta din Chișinău:
„La 15 iunie 1989, în toată lumea se va omagia centenarul morții lui Mihai Eminescu, clasicul literaturii moldo-române. Noi, băștinașii Moldovei Sovietice, apelăm la Guvernul Moldovei Sovietice și cel al Republicii Socialiste România de a da consimțămîntul să fie pus la dispoziție un tren turistic cu care să plece toți doritorii din Moldova pentru a depune flori la mormîntul lui Eminescu.”
Apelul este formulat într-un limbaj care revendică explicit un drept:
„Dorim să fim înțeleși just, căci un așa eveniment are loc o dată în viață. Rugăm să nu ne lipsiți de acest drept.”
Telegrama a fost transmisă unor nume-cheie ale aparatului de stat și de securitate: Constantin Olteanu, Ion Stoian, Ion Stănescu, Aron Bordea, iar pe un alt exemplar apare menționat și Iulian Vlad, șeful Departamentului Securității Statului.
Microfoane, mușchi de vacă și „măsuri IDEB”Dincolo de documentele politice, arhiva CNSAS păstrează și detalii aparent banale, dar extrem de sugestive. Un raport din 13 iunie 1989 consemnează suma de 142 de lei drept:
„cheltuieli măsuri IDEB la Hotel Dorobanți – acțiunea Eminescu”.
Nota de plată aferentă arată consumul a doi ofițeri de Securitate:
– 2 porții de mușchi de vacă
– 2 salate
– 4 chifle
– 1 brifcor
– 2 sticle de apă
În realitate, cei doi ofițeri nu erau simpli clienți:
„Ofițerii de securitate disimulau că sunt clienți ai restaurantului, în timp ce instalau «șipca» – microfonul care intercepta convorbirile ambientale.”
Aceste „măsuri IDEB” (Interceptarea Discuţiilor prin Intermediul Emiţătorilor Alimentaţi la Baterie) urmau să înregistreze conversațiile participanților la Simpozionul Eminescu.
Ministrul japonez de Externe, Toshimitsu Motegi, și omologul său filipinez, Theresa Lazaro, au semnat la Manila Acordul de Achiziție și Cross-Servicing (ACSA), un instrument logistic ce permite furnizarea de muniție, combustibil, alimente și alte materiale necesare în timpul instruirii comune. Acordul urmează să fie ratificat de legislativul japonez pentru a intra în vigoare, scrie Euronews.
Autoritățile de la Tokyo și Manila au subliniat că pactul de apărare va sprijini răspunsul la catastrofe naturale, un risc major în regiune, și participarea la misiuni de menținere a păcii sub egida ONU, pe lângă facilitarea exercițiilor militare cooperative.
Inițiativa vine pe fondul tensiunilor crescute cu China, inclusiv după declarațiile recente ale premierului japonez Sanae Takaichi privind posibile consecințe regionale ale unui scenariu în Taiwan.
În 2024, cele două state au semnat Acordul de Acces Reciproc (RAA), intrat în vigoare în septembrie, care permite desfășurarea forțelor pe teritoriul celuilalt pentru exerciții comune extinse, inclusiv trageri reale. În paralel, oficialii negociază un acord separat pentru securizarea informațiilor militare clasificate ce ar putea fi partajate bilateral.
Mesajul către BeijingÎn aprilie anul trecut, premierul japonez de atunci, Shigeru Ishiba, și președintele filipinez Ferdinand Marcos Jr. au anunțat lansarea negocierilor pentru ACSA, reiterând opoziția față de „orice tentativă de schimbare unilaterală a status quo-ului prin forță sau coerciție” în Mările Chinei de Est și de Sud.
Deși China nu a fost menționată explicit, mesajul a fost interpretat ca o avertizare la adresa Beijingului.
Confruntările dintre paza de coastă chineză și cea filipineză s-au intensificat sub mandatul lui Marcos Jr., instalat în 2022, după o perioadă de apropiere Manila–Beijing în timpul fostului președinte Rodrigo Duterte.
China revendică aproape întreaga Mare a Chinei de Sud și și-a consolidat prezența navală, inclusiv prin baze pe insule artificiale. Malaezia, Vietnam, Brunei și Taiwan sunt, de asemenea, implicate în disputele teritoriale de durată.
Relația cu SUAAtât Japonia, cât și Filipine sunt aliați prin tratat ai Statelor Unite, iar noile aranjamente logistice și de acces sporesc interoperabilitatea și capacitatea de descurajare în Indo-Pacific.
Analiștii apreciază că pactul de apărare consolidează arhitectura de securitate regională, oferind un cadru pragmatic pentru cooperare militară, asistență umanitară și operațiuni de stabilitate.
15 ianuarie este o astfel de zi pentru România. Nu este o simplă dată, ci o constelație, un altar, o chemare lăuntrică la reflecție, la mândrie și la recunoștință, este Ziua Culturii Naționale, și nu degeaba a fost aleasă pentru această înaltă demnitate ziua în care s-a născut Mihai Eminescu, Luceafărul poeziei românești, geniul tutelar al limbii noastre, măsura absolută a ceea ce înseamnă a fi român.
Într-o lume asurzită de zgomot, de efemer și de uitare, avem nevoie, mai mult ca oricând, de ancore, de repere care să ne amintească cine suntem, de unde venim și încotro ne îndreptăm, iar cultura este această ancoră, memoria noastră genetică, ecoul strămoșilor noștri, visul celor care au construit și jertfit. Și, în centrul acestei galaxii culturale, strălucind cu o lumină neasemuită, stă Eminescu, nu ca un idol rece, ci ca o voce caldă, familiară, care ne șoptește povești despre iubire și dor, despre singurătate și cosmos, despre natura sacră și spiritul neamului.
A alege ziua nașterii lui Mihai Eminescu drept Zi a Culturii Naționale a fost o recunoaștere profundă, o mărturisire colectivă a faptului că în opera lui, în versul său muzical și profund filosofic se regăsește chintesența spiritului românesc. El nu a scris doar poezie, ci a plămădit limba, a cizelat gândul, a dat glas dorului nostru ancestral, a înălțat suferința la rang de artă și a transformat peisajul carpatic într-un templu al universalității. Eminescu este un continent spiritual, un univers de sentimente și idei care, odată descoperit, te transformă pentru totdeauna.
Această zi, 15 ianuarie, este, așadar, un pelerinaj în adâncul propriei noastre ființe, în miezul acelei alcătuiri sufletești pe care Eminescu a înțeles-o și a transpus-o în versuri nemuritoare. Este o zi în care ar trebui să ne oprim din alergare și să ascultăm murmurul codrului, freamătul undelor dulci, șoaptele iubirilor pierdute și ecoul veșnic al poeziei ”Ce te legeni, codrule…”. Este, de asemenea, o zi în care să ne amintim că, dincolo de cotidian, avem un tezaur, o comoară inestimabilă, și că datoria noastră esacră este aceea de a o prețui și a o duce mai departe.
Să vorbim despre Eminescu înseamnă să vorbim despre însăși inima ce bate puternic a limbii române, căci marele poet nu a fost doar un maestru al cuvântului, ci un vrăjitor, un alchimist care a transmutat argila sonoră a graiului popular în aur pur, în versuri care au atins perfecțiunea. Înainte de Mihai Eminescu, limba română era, în multe privințe, un șantier. După Eminescu, a devenit o catedrală. El i-a dat nu doar amplitudine și adâncime, ci i-a conferit acea muzicalitate intrinsecă, acea forță evocatoare care o așază la loc de cinste în panteonul limbilor lumii.
Poetul, ziaristul, gânditorul, filosoful Mihai Eminescu a fost un spirit enciclopedic, o minte sclipitoare care a absorbit cunoașterea lumii și a filtrat-o prin prisma geniului său singular, iar versurile sale sunt meditații profunde despre condiția umană, despre iubire și moarte, despre efemeritate și eternitate. Cine altul a putut să ne ofere un ”Luceafăr”, o capodoperă care depășește granițele literaturii, devenind un poem filosofic despre geniu, destin și sacrificiu? Cine altul a putut să ne aducă melancolia dulce a ”Lacului” sau patosul cosmic din ”Scrisori”, în care se împletesc istoria, filosofia și visul?
Eminescu este, în adevăratul sens al cuvântului, poetul național și nu pentru că s-a născut pe acest pământ, ci pentru că a încorporat în el însuși și în opera sa esența ființei românești, a dat glas dorului nostru metafizic, iubirii noastre tragice și frumuseții noastre melancolice, a transformat peisajul rural românesc, codrii, lacurile, izvoarele, în simboluri universale ale unui paradis pierdut sau regăsit. Prin el, ne-am descoperit pe noi înșine, am înțeles complexitatea propriului suflet, am învățat să ne iubim limba și să ne prețuim moștenirea.
Geniul său nu a fost limitat de granițe. Deși profund românesc, Eminescu aparține patrimoniului universal, căci opera sa, tradusă în zeci de limbi, continuă să fascineze cititori de pe toate meridianele, dovedind că marea artă transcende barierele culturale și lingvistice. Mihai Eminescu a fost un spirit vizionar, un precursor, un romantic târziu care a atins culmile liricii europene și totuși, a rămas ancorat în pământul românesc, în folclorul, în istoria și în miturile noastre.
Deși Eminescu strălucește ca o stea uimitoare, Ziua Culturii Naționale nu este doar despre el; este o celebrare a întregului fir continuu, a mozaicului bogat și complex care alcătuiește cultura română, o zi în care ne aducem aminte de toți acei anonimi și celebri, de toți acei eroi ai spiritului care, de-a lungul secolelor, au contribuit la zidirea acestui tezaur.
De la baladele populare, doinele și basmele culese de folcloriști anonimi, la cronicarii care au pus primele cărămizi ale istoriei scrise, de la domnitorii luminați care au înălțat biserici și mănăstiri, la învățații care au tradus primele cărți sfinte, fiecare gest, fiecare cuvânt a adăugat o nouă nuanță, o nouă formă acestei culturi. Cultura română nu este o entitate statică, ci un râu care curge neîncetat, adunând laolaltă tradiții milenare, influențe orientale și occidentale, forjate într-o sinteză unică.
Este o zi în care ne aplecăm cu respect asupra contribuției sclipitoare a marilor noștri dramaturgi, a poeților, a prozatorilor, ne gândim la umorul savuros și la critica socială acidă a lui Ion Luca Caragiale, la realismul plin de forță al lui Liviu Rebreanu, la universalitatea satului românesc zugrăvită de Ioan Slavici sau la lirismul inegalabil al lui Lucian Blaga. Ne amintim de forța epică a lui Mihail Sadoveanu, de sensibilitatea lui George Bacovia, de rigoarea lui Tudor Arghezi sau de rafinamentul lui Mircea Eliade, un spirit care a deschis ferestre către sacralitatea universală.
Fiecare dintre ei, în felul său, a preluat ștafeta de la Eminescu, dezvoltând și îmbogățind universul cultural românesc, fiind continuatori, inovatori, voci originale care au adăugat noi capitole la cartea nesfârșită a creativității românești. Cultura noastră este o polifonie, un concert de voci distincte, dar armonioase, care vibrează împreună pentru a crea o simfonie a spiritului.
Ziua Culturii Naționale este o ocazie de a redescoperi și de a onora acele spirite eterne care au susținut și au îmbogățit spiritualitatea românească. Dincolo de literatura care ne definește identitatea, avem o pleiadă de genii în alte domenii care au ridicat numele României pe cele mai înalte culmi ale creației universale.
Gândul ne poartă, firesc, la Constantin Brâncuși, titanul sculpturii moderne, cel care a transmutat forma în esență, materia în spirit, simplificând și stilizând pentru a ajunge la adevărul absolut, căci ”Coloana Infinitului”, ”Masa Tăcerii”, ”Poarta Sărutului” nu sunt doar opere de artă, ci meditații filosofice transpuse în piatră și lemn, o punte între tradiția noastră arhaică și avangarda universală. Brâncuși, fiu de țăran gorjean, a dus genialitatea românească în inima Parisului și de acolo, în conștiința lumii.
Apoi, George Enescu, magicianul sunetelor, compozitorul, violonistul, dirijorul care a transpus în note muzicale melancolia și forța sufletului românesc. Simfoniile, Rapsodiile, opera ”Oedip” sunt doar câteva dintre capodoperele care poartă amprenta genialității sale, o sinteză sublimă între folclorul autohton și rafinamentul muzicii clasice universale. Enescu a făcut ca doina să răsune în cele mai prestigioase săli de concerte ale lumii, purtând cu el frumusețea și tragismul neamului său.
Nu putem uita de marii noștri pictori, de Nicolae Grigorescu, cel care a capturat lumina și simplitatea satului românesc, dând chip și culoare peisajului și sufletului țărănesc sau de Ștefan Luchian, pictorul florilor și al melancoliei, cel care a transformat suferința personală în artă pură. Nu putem uita nici de marii noștri istorici, de Nicolae Iorga, savantul enciclopedist, spiritul lucid și patriotul ardent care a scris cu pasiune și erudiție povestea neamului sau de filosofii noștri, de Constantin Noica, cel care a adâncit gândirea românească, de Emil Cioran, cel care a exilat-o în universalitate, de Mircea Eliade, cel care a revelat sacrul în profan.
Fiecare dintre acești titani a contribuit cu o piesă esențială la mozaicul complex al culturii române, fiind vocile care ne vorbesc peste timp, care ne inspiră și ne amintesc de o bogăție spirituală adeseori uitată sau neglijată. Cultura română este o imensă bibliotecă vie, un muzeu în aer liber al spiritului, un concert nesfârșit de genii.
Dar Ziua Culturii Naționale nu este doar o celebrare a trecutului, ci și o oglindă a prezentului sau o provocare pentru viitor. Cultura română, ca orice cultură vie, a trecut prin furtuni, a înfruntat cenzura, asuprirea, indiferența și uitarea. Regimurile totalitare au încercat să o modeleze, să o încorporeze, să o deturneze, dar esența ei a rămas mereu nealterată, un spirit de rezistență tăcută.
Astăzi, provocările sunt altele. Globalizarea, consumerismul, superficialitatea, exodul creierelor și apatia publicului amenință să dilueze, să banalizeze sau să ignore patrimoniul nostru cultural. Televiziunile comerciale, rețelele sociale, ritmul alert al vieții par să nu mai aibă loc pentru poezia profundă, pentru literatura meditativă, pentru arta care cere timp și contemplare. Există un pericol real ca noile generații să se deconecteze de la propriile rădăcini, să nu mai audă chemarea lui Eminescu, să nu mai înțeleagă profunzimea lui Brâncuși, să nu mai simtă vibrația lui Enescu.
Cultura română este o datorie de a fi; este responsabilitatea noastră colectivă să o apărăm, să o promovăm, să o facem relevantă pentru timpurile noastre, ea nu este o relicvă prăfuită, ci o sursă inepuizabilă de inspirație, de sens, de identitate. În fața valului de uniformizare, cultura noastră este fortăreața care ne păstrează unici și ne conferă originalitate și demnitate în concertul națiunilor.
Este esențial să investim în cultură, nu doar financiar, ci și emoțional, să redescoperim lectura, să vizităm muzeele, să mergem la teatru, să ascultăm muzica noastră, să le vorbim copiilor noștri despre Eminescu ca despre un prieten, un confident, un îndrumător al sufletului, să le spunem povești despre eroii noștri culturali, să le cultivăm setea de frumos și de adevăr. Doar așa vom putea asigura continuitatea și vom putea transforma această moștenire într-un viitor luminos.
De Ziua Culturii Naționale, 15 ianuarie, sub steaua nemuritoare a lui Mihai Eminescu, simțim mai tare ca niciodată chemarea; o chemare la responsabilitate, la conștientizare, la o regăsire de sine ca popor, căci marele poet nu este un capitol închis al istoriei, ci o fântână adâncă din care ne putem adăpa mereu, o sursă de lumină într-o lume adeseori întunecată.
Geniul său ne amintește că, oricât de mici am părea pe scena lumii, avem în noi o forță spirituală imensă, o capacitate creatoare care a dat naștere unor capodopere universale și ne învață că adevărata bogăție nu este materială, ci spirituală, că demnitatea unui popor se măsoară prin cultura sa, prin respectul față de tradiție și prin deschiderea către nou. Să nu lăsăm uitarea să se aștearnă peste aceste valori! Să nu lăsăm indiferența să ne separe de propriile rădăcini! Să nu permitem nimănui să ne spună că suntem un popor mic, lipsit de importanță, căci avem în Eminescu și în toți marii noștri creatori mărturia eternă a geniului românesc!
Așadar, astăzi, 15 ianuarie, să închidem ochii pentru o clipă și să ascultăm! Să ascultăm murmurele codrului eminescian, să simțim dorul care ne leagă de pământul strămoșesc, să ne lăsăm învăluiți de cuvântul care ne-a plămădit și ne-a dat sens! Să ne amintim că în fiecare carte citită, în fiecare vers rostit, în fiecare melodie ascultată, în fiecare operă de artă contemplată, se află o părticică din sufletul României! Eminescu ne privește din eternitate cu o speranță tăcută, aceea că nu vom lăsa flacăra culturii să se stingă și că vom continua să construim, să visăm, să creăm, sub aceeași stea a geniului românesc. Fie ca lumina lui să ne călăuzească drumul, iar moștenirea sa să ne fie cale, căci ”Ce-i pasă dacă-n zori de zi/Razele-i pier în nori, în vânt,/De vreme ce-n a ei oglindă/Văd sufletul unui pământ.”! Și acest pământ suntem noi, poporul român, veșnic în cuvânt și în duh.
La vârsta de șapte ani, Lily Zhang își petrecea după-amiezile într-o spălătorie de rufe din California. Era locul în care obișnuia să vină cu toată familia, condusă de tatăl ei, profesor de matematică la Universitatea Stanford. Acolo exista o masă de tenis de masă, iar jocul ocazional s-a transformat rapid într-o pasiune puternică, scrie CNN.
„Părinții mei provin din China, unde tenisul de masă este aproape un sport național. Pentru mine era doar o joacă”, a declarat Zhang pentru CNN. Totul s-a schimbat după ce a vizitat un club local, experiență care i-a deschis perspectiva asupra sportului.
Un talent timpuriu și o ascensiune rapidăProgresul ei a fost vizibil încă din primii ani. La doar 12 ani, Lily era deja parte din echipa națională de juniori a SUA, iar curând avea să intre în lotul de seniori. În 2012, la Londra, a devenit cea mai tânără jucătoare americană de tenis de masă prezentă la Jocurile Olimpice.
„Mă tot întrebam: «Cum am ajuns aici?»”, își amintește ea, evocând momentul ceremoniei de deschidere, când se afla între Serena Williams și Kobe Bryant.
În 2014, la Jocurile Olimpice de Tineret din China, Zhang a obținut medalia de bronz – performanță fără precedent pentru SUA la această disciplină. Deși inițial plănuia să se dedice studiilor după participarea la Olimpiadă, dragostea pentru tenisul de masă a readus-o în competiții: Rio, Tokyo și Paris. La ediția din 2024, a ajuns până în optimile de finală, cel mai bun rezultat al carierei sale.
Sprijinul din viața personalăÎn afara arenei sportive, Lily formează un cuplu cu Jessie Xiao, partenera sa de viață și una dintre cele mai importante susținătoare. Relația lor este un simbol al vizibilității în comunitatea LGBTQ+. Xiao joacă uneori rolul de antrenor improvizat, într-un sport care se confruntă cu lipsa fondurilor în SUA.
„Fără sprijinul ei, nu aș fi ajuns aici”, recunoaște Zhang.
La 29 de ani, Lily este o figură de referință în noua ligă Major League Table Tennis. În 2023, a devenit prima femeie clasată pe locul 1 în ierarhia de putere a competiției, fiind totodată singura jucătoare prezentă în top 10 – un moment semnificativ într-un sport dominat de bărbați.
Lily Zhang privește către Los Angeles 2028Următorul obiectiv major este participarea la Jocurile Olimpice din Los Angeles. Pentru Zhang, ar fi un final perfect de drum: o competiție „acasă”, la doar câțiva pași de locul unde a descoperit tenisul de masă.
„Încerc să trăiesc fiecare zi și să mă bucur de joc. Atunci când m-am concentrat doar pe rezultate, am uitat de ce am început”, spune ea.
