MediaFax.ro

Cel puțin 6 întâlniri separate a avut astăzi președintele Ucrainei, Volodimir Zelenski, cu capii Armatei Ucrainei, pe fondul tensiunilor din societate.

Liderul de la Kiev a avut întâlniri cu următorii lideri ai armatei Ucrainei:

• comandantul Forțelor Întrunite ale Forțelor Armate ale Ucrainei, Mihailo Drapatyi
• adjunctul șefului Statului Major General al Armatei, Volodimir Horbatiuk
• generalul de brigadă Andrii Bilețki, care comandă Corpul al Treilea de Armată al Ucrainei
• Igor Obolensky, comandant militar din cadrul Gărzii Naționale a Ucrainei
• Oleh Apostol, comandantul Forțelor de Asalt Aeriene și comandantul Brigăzii de Operațiuni Speciale a Forțelor Armate ale Ucrainei
• Denys „Redis” Prokopenko, general de brigadă în cadrul Gărzii Naționale a Ucrainei și servește ca comandant al Primului Corp „Azov”

„Situația legată de ultimele schimbări interne a stârnit emoții puternice. Înțeleg oamenii. Poziția societății a fost auzită”, a declarat astăzi Kîrîlo Budanov.

Budanov este un lider militar și de securitate de top din Ucraina, care ocupă funcția de șef al Oficiului Președintelui Ucrainei. General locotenent, Budanov a devenit o figură importantă la nivel internațional datorită perioadei în care a condus spionajul militar ucrainean

În paralel, presa ucraineană relatează că „în cadrul ședinței de securitate națională, generalul Sirski va fi demis. Cu toate acestea, conform informațiilor din cadrul Administrației Prezidențiale, nu vor exista demisii în cadrul ședinței.

Comandantul-șef al Armatei Ucrainene, Oleksandr Syrskyi

O bună parte a societății ucrainene consideră că comandantul suprem Syrskyi trebuie să plece din funcție, scrie presa.

„Fedorov = mai mulți morți ruși, Syrskyi = mai mulți morți ucraineni.”

Acest slogan a fost unul dintre miile ținute sus la Kiev și în toată Ucraina, în timp ce indignarea față de conducerea țării din timpul războiului fierbe de tărie, relatează KyivIndependent.

O mare parte a societății ucrainene, atât soldați, cât și civili, este revoltată din cauza deciziei președintelui Volodimir Zelenski de a-l demite pe popularul ministru al Apărării, Mihailo Fedorov.

Motivația principală a lui Zelenski pentru această decizie a fost dezbătută, existând teorii precum că președintele îl considera pe Fedorov o amenințare politică sau că activitatea acestuia din urmă de a bloca fluxurile de mită din cadrul ministerului, ceea ce ar fi deranjat persoanele apropiate puterii.

Cea mai populară teorie s-a dovedit a fi corectă: conflictul personal și profesional al lui Fedorov cu controversatul comandant-șef al armatei, Oleksandr Syrskyi.

Într-o conferință de presă, Fedorov s-a pronunțat împotriva generalului, acuzându-l pe Sirskii că blochează reformele, răspândește o cultură a minciunilor și încearcă direct să-l îndepărteze de grațiile lui Zelenski.

„Toate inițiativele pe care le-am propus au început să fie blocate, iar Sirski nu este pregătit să discute personal despre probleme față în față”, a spus Fedorov, adăugând că generalul i-a dat lui Zelenski un ultimatum pentru a-l demite din funcția de ministru al apărării.

„În loc să se gândească la cum să învingă Rusia în mod asimetric, s-a gândit la cum să divizeze țara, iar aceasta este o problemă mare.”

Ulterior, vorbind la o conferință de presă cu premierul britanic demisionar, Keir Starmer, Zelenski însuși a subliniat incapacitatea ministrului și a generalului de a coopera fără medierea sa.

„Mi-am dorit foarte mult unitate. Părțile (Fedorov și Syrskyi) nu au reușit să o realizeze”, a spus președintele.

„Dar asta e, și într-o astfel de situație, ieșirea e fie o parte, fie cealaltă, pentru că fără mine nu stau la masă împreună.”

Dezamăgirea față de comandantul-șef a existat în mare parte a armatei ucrainene încă din primele sale luni în funcție, la începutul anului 2024, Syrskyi fiind adesea văzut ca întruchiparea a tot ceea ce este în neregulă cu cultura de comandă de tip sovietic, încă proeminentă în armata ucraineană.

Micromanagementul său asupra operațiunilor la nivel tactic și preferința pentru atacuri costisitoare și bătălii defensive nefavorabile i-au conferit lui Syrskyi reputația de a nu avea prea multă considerație pentru viețile soldaților de rând dintr-o armată ucraineană care suferă deja de o profundă criză de personal.

Însă, până la demiterea lui Fedorov, disidența activă și critica exterioară s-au limitat la câteva voci deschise, adesea cele care fie plecaseră, fie erau pe cale să plece, fie erau deja în curs de a părăsi serviciul militar.

Majoritatea comandanților de rang înalt, chiar și cei care ar fi putut fi profund în dezacord cu stilul de comandă al lui Syrskyi, au urmat ordinele și au ținut linia.

Acum, când Zelenski a luat partea lui Sirskii în privința lui Fedorov, care își dorea reformele, opoziția față de generalul de rang înalt a atins un punct de fierbere în societatea și armata ucraineană.

Absolvent al unei academii militare din Moscova și ofițer de artilerie în ultimii ani ai Uniunii Sovietice, Sârski a fost unul dintre cei mai importanți generali ai Ucrainei când Rusia a lansat invazia sa la scară largă în februarie 2022.

În primul an al războiului de amploare, generalul a înregistrat cele mai notabile realizări pe câmpul de luptă, în special apărarea Kievului împotriva atacului frenetic al Rusiei către capitala Ucrainei și contraofensiva ucraineană de mare succes din regiunea Harkov din toamna aceea.

În acea iarnă, judecata lui Syrskyi în luptele de uzură mai prelungite a fost pusă sub semnul întrebării, în timp ce conducea apărarea orașului Bakhmut din regiunea Donețk , care, deși incredibil de costisitoare pentru forțele ruse atacatoare, a dus și la rate ridicate de uzură în rândul unora dintre cele mai călite unități ale Ucrainei, în special după ce forțele ruse au reușit să încercuiască aproape complet orașul în primăvara anului 2023.

În februarie 2024, după luni de tensiuni crescânde între Zelenski și comandantul suprem de atunci, Valerii Zalujnyi , Sirski l-a înlocuit pe acesta din urmă chiar în momentul în care începea actul final al bătăliei de la Avdiivka.

În acel moment, reputația lui Syrskyi în armată era deja cea a unui general de școală veche, cu mentalitate sovietică, care totuși avea o minte tactică solidă și multă experiență. Datorită experienței lui Bakhmut, unii din armată îl porecliseră deja „Măcelarul”, dar majoritatea erau gata să-i dea o șansă.

De atunci, spre deosebire de operațiunile pe care le-a condus în 2022, sarcina lui Syrskyi în calitate de comandant-șef a fost de a conduce Ucraina printr-un război de uzură prelungit, pornind de la o postură defensivă strategică.

De-a lungul mandatului său, generalul a fost criticat pentru lipsa unei viziuni care să reflecte realitatea strategică a Ucrainei.

„Nu știu dacă el (Syrskyi) are o strategie, în toate materialele pe care le-am văzut vreodată de la Statul Major General, nu am văzut nimic care să semene cu una”, a declarat pentru Kyiv Independent Oleksandr Șirșin, fost comandant de batalion în Brigada 47 Mecanizată a Ucrainei, care a fost demis după ce a vorbit împotriva „ordinelor idioate” primite de la comanda superioară.

„El a spus într-un interviu că strategia sa este «apărarea Ucrainei»; aceasta nu este o strategie.”

În ianuarie s-a anunțat că Keegan a fost diagnosticat cu cancer în stadiul patru, familia sa dezvăluind că va începe tratamentul, scrie The Independent.

Cunoscut mai ales pentru realizările sale ca manager la Newcastle și ca jucător la Liverpool, Keegan și-a construit o carieră de succes care a inclus trei titluri în Prima Divizie, o Cupă FA, o Cupă Europeană și două Cupe UEFA, precum și două titluri în Bundesliga între anii 1968 și 1984.

Keegan era cunoscut ca un atacant de viteză, cu o abilitate extraordinară cu mingea, formând un parteneriat formidabil în atac cu John Toshack și fiind în centrul echipei Liverpool în anii 1970 sub conducerea lui Bill Shankly și Bob Paisley.

Ca manager, Keegan a dus-o pe Newcastle din liga a doua în Premier League și a ajuns la cel mai bun loc al lor din istorie, câștigând porecla „Regele Kev” și a semnat cu unii dintre cei mai emblematici jucători ai clubului, inclusiv cu Alan Shearer.

Născut în 1951 în Armthorpe, Doncaster, și fiul unui miner, Keegan a povestit cum a folosit căruciorul fratelui său drept stâlp de poartă. Deși tatăl său era fan Newcastle, deoarece se mutaseră înainte de nașterea lui Keegan, el a crescut susținând echipa locală Doncaster Rovers.

Comparativ cu majoritatea fotbaliștilor moderni, Keegan a avut o călătorie neortodoxă către vârful fotbalului. În loc să treacă printr-o academie de club consacrată, și-a început cariera la Scunthorpe în 1968 ca ucenic, fiind văzut în anul precedent jucând în ligile locale. A debutat împotriva lui Peterborough la vârsta de 17 ani și a jucat 29 de meciuri în campionat în primul său sezon.

În autobiografia sa, Keegan menționează salariile mici ale clubului, obligându-l să lucreze pe timpul verii. Dar în 1971, Keegan i-a atras atenția șefului scouterilor de la Liverpool, Geoff Twentyman, iar acesta a fost semnat de Bill Shankly pentru o sumă raportată de 35.000 de lire sterline, după ce marcase 18 goluri în 124 de apariții la mijlocul terenului pentru Scunthorpe. Shankly i-a cultivat talentul lui Keegan, spunându-i, se pare, după doar trei zile de antrenament la Melwood „vei juca pentru Anglia”, lucru care s-a întâmplat, de fapt, abia în anul următor, când Keegan a debutat împotriva Țării Galilor la Cardiff.

Keegan s-a alăturat echipei Liverpool într-o perioadă în care Shankly cultiva ceea ce avea să devină una dintre forțele dominante ale fotbalului european, iar când a plecat în 1978 la Hamburg, nu existau multe trofee pe care clubul să nu le fi ridicat.

În cele 230 de apariții pentru club și cele 68 de goluri marcate, Keegan a avut trei titluri de campioană, două Cupe UEFA, o Cupă FA și o Cupă a Europei, câștigate în ultimul său sezon și sub conducerea succesorului lui Shankly, Paisley.

Dar, în perioada petrecută la Liverpool, pe lângă faptele eroice, trofeele și golurile memorabile, un moment a ieșit în evidență. Eliminarea sa în meciul Charity Shield din 1974, din cauza unei încăierări cu Billy Bremner de la Leeds, a devenit primul cartonaș roșu din meci și a fost consemnat în cărțile recordurilor.

Keegan s-a alăturat echipei Hamburg în 1977 pentru un record de transferuri la acea vreme în Germania de 500.000 de lire sterline și a câștigat două titluri în Bundesliga înainte de a se întoarce în Anglia și a juca pentru Southampton, apoi pentru Newcastle.

În 1979, a avut o scurtă incursiune cu muzica pop, lansând Head over Heels in Love alături de Chris Norman, iar în perioada premergătoare permanenței a fost imaginea unei campanii pentru siguranța rutieră.

În timpul carierei sale de jucător, Keegan a jucat împotriva unui Diego Maradona, în vârstă de 19 ani, cu care a făcut schimb de tricouri la sfârșitul unui meci, și a unui Pele, în vârstă de 38 de ani. S-a întâlnit cu jucători precum Johan Cruyff, George Best și Michel Platini și a câștigat Balonul de Aur în 1978 și 1979.

Cariera sa la echipa engleză a fost însă afectată de incapacitatea echipei de a se califica la turnee și de accidentări. Keegan a jucat în 63 de meciuri pentru echipa națională, marcând 21 de goluri și a fost căpitanul echipei în 31 de ocazii, până la retragerea sa din națională după Cupa Mondială din 1982. Însă acea carieră s-a rezumat la o singură apariție la Cupa Mondială, timp de 26 de minute, în meciul Angliei eliminat de Spania în 1982, atacantul suferind o accidentare la spate care l-a împiedicat să joace în faza grupelor.

Keegan poate că a jucat doar două sezoane pentru Newcastle, dar a fost popular printre suporteri, iar acolo și-a încheiat cariera profesională engleză la vârsta de 33 de ani. Dar a fost o relație care l-a pregătit pentru a prelua frâiele manageriale ale clubului aproape opt ani mai târziu.

La acea vreme, Newcastle se lupta cu retrogradarea în a doua ediție a fotbalului englez, iar Keegan nu numai că a salvat clubul de la o coborâre și mai mare în piramida fotbalistică, dar a ajuns și în Premier League pentru campania 1993-94 în anul următor.

În 1996, clubul a terminat pe locul doi, cel mai înalt clasament din istorie în Premier League, iar Keegan avea să facă o achiziție cheie înainte de plecarea sa în anul următor, cu Alan Shearer de la Blackburn.

După o scurtă pauză, Keegan a preluat conducerea la Fulham, dar a fost numit antrenor al Angliei în februarie 1999. A demisionat memorabil după înfrângerea în fața Germaniei în ultimul meci jucat pe vechiul Wembley, demisionând la cinci minute după meci, după doar 20 de luni la conducere.

Mandatul lui Keegan ca manager al Angliei se afla în ultima etapă a carierei sale, continuând să antreneze Manchester City, înainte de a-și declara retragerea din sport în 2005.

Cu toate acestea, un club l-a tentat să revină în echipă și s-a întors pe St James’ Park în ianuarie 2008, dar s-a despărțit public de consiliul de administrație și a plecat în septembrie același an, iar cearta publică a lui Keegan cu Mike Ashley s-a dovedit a fi ireparabilă.

Regretata artistă activa în cadrul Teatrului „Mihai Eminescu” din Botoșani. 

UNITER a caracterizat-o drept „o voce sinceră, pe cât de puternică, pe atât de discretă în spațiul teatral și cinematografic românesc”.

„Devotată scenei botoșănene pe care a slujit-o cu sârg și pasiune, Dana Tapalagă nu s-a pierdut pe sine. A rămas un om bun, blând și recunoscător pentru frumosul pe care viața i l-a oferit”, afirmă sursa citată. 

„În ciuda piedicilor, Dana Tapalagă nu s-a plâns. A fost un om dârz care a trăit demn și asumat. Dumnezeu s-o odihnească!”, conchide UNITER. 

Încă din 2014, actrița purta o luptă grea cu cancerul, însă a continuat să urce pe scenă atunci când sănătatea i-o permitea. În afară de teatru și film, Dana Tapalagă a dublat documentare, personaje din filme, sau chiar desene animate.

Ea a devenit cunoscută publicului larg pentru rolul său în filmul „După dealuri”, semnat de Cristian Mungiu, premiat la Cannes.

Potrivit Cancan, în ultima perioadă, actrița a fost internată la Spitalul Universitar de Urgență București. De-a lungul timpului, colegii și prietenii au organizat campanii de strângeri de fonduri care să o ajute să urmeze tratamentele necesare împotriva cancerului. În cele din urmă, actrița a pierdut lupta cu cancerul.

Anunțul decesului său a fost dat, duminică, de regizorul Adrian Roman.

„«Să ții minte că și atunci când nu o să mai fiu, te voi iubi». Dana a plecat. În seara asta. Sfârșitul nu-i aici, nu-i așa, Dana?”, se arată în mesajul publicat pe Facebook.

Potrivit Sky Italia, noul director tehnic al federației, Paolo Maldini, s-a întâlnit în weekend cu Guardiola, la Barcelona, unde au discutat despre posibilitatea ca antrenorul spaniol să preia naționala Italiei.

Deocamdată, nu este clar dacă Guardiola este interesat de acest post, la scurt timp după încheierea celor zece ani petrecuți la Manchester City.

Italia, de patru ori campioană mondială, a ratat în martie pentru a treia oară la rând calificarea la Cupa Mondială. După acest eșec, selecționerul Gennaro Gattuso și președintele federației, Gabriele Gravina, au plecat din funcții.

Noul președinte al Federației Italiene de Fotbal este Giovanni Malagò, fost șef al Comitetului Olimpic Italian și unul dintre principalii organizatori ai Jocurilor Olimpice de iarnă de la Milano-Cortina. Acesta l-a numit pe Paolo Maldini în funcția de director tehnic.

Postul de selecționer este încă vacant, iar aducerea lui Guardiola ar fi o lovitură importantă pentru fotbalul italian.

Guardiola a câștigat Liga Campionilor de trei ori: de două ori cu Barcelona și o dată cu Manchester City. De asemenea, a cucerit 12 titluri cu Barcelona, Bayern München și Manchester City.

Malagò nu a vrut să comenteze informațiile despre Guardiola. El a spus însă că lista candidaților nu se limitează la Roberto Mancini și Andrea Pirlo, considerați până acum favoriți.

Mancini a pregătit Italia între 2018 și 2023 și a câștigat Campionatul European din 2021. Pirlo a făcut parte din naționala care a cucerit Cupa Mondială în 2006, dar nu a avut rezultate importante ca antrenor la Juventus și Sampdoria.