Decizia a fost anunțată joi, 29 octombrie, în comunicatul oficial al celei de-a cincea sesiuni plenare a Comitetului Central al Partidului Comunist Chinez, publicat de agenția de stat Xinhua.
Printre cei 33 de oficiali excluși se numără Ma Xingrui, fost membru al Biroului Politic și fost lider al Partidului Comunist în regiunea Xinjiang, dar și Zhang Youxia, fost vicepreședinte al Comisiei Militare Centrale, organismul care conduce forțele armate chineze.
Zhang Youxia a fost unul dintre cei mai puternici generali ai Chinei și un personaj important în structura militară aflată sub autoritatea directă a președintelui Xi Jinping.
De asemenea, pe lista oficialilor excluși figurează Liu Zhenli, fost șef al Departamentului Statului Major Întrunit al Comisiei Militare Centrale, Liu Jianchao, fost șef al Departamentului Internațional al Partidului Comunist, Jin Zhuanglong, fost ministru al Industriei, și Yi Huiman, fost președinte al autorității chineze de reglementare a piețelor de capital.
Separat, Li Yunze, fostul șef al autorității de supraveghere financiară a Chinei, a fost înlăturat din funcția deținută în cadrul partidului.
Deși amploarea excluderilor este neobișnuită pentru perioada recentă, epurările politice au o istorie mult mai lungă în China comunistă. În timpul lui Mao Zedong, îndeosebi în perioada Revoluției Culturale din 1966-1976, numeroși lideri ai partidului și statului au fost îndepărtați, persecutați sau închiși.
Armata chineză, în centrul unei epurări de proporțiiPotrivit BBC, 16 dintre cei 33 de oficiali excluși provin din structurile militare, ceea ce evidențiază amploarea campaniei de disciplinare a armatei chineze.
Îndepărtarea unor comandanți de asemenea rang reprezintă o schimbare majoră în conducerea militară a Chinei, într-o perioadă în care Beijingul își modernizează forțele armate.
După aceste îndepărtări, Comisia Militară Centrală a rămas cu doar doi membri activi: Xi Jinping și generalul Zhang Shengmin, responsabil de disciplina militară.
Joi, Zhang Shengmin a fost promovat și în Biroul Politic al Partidului Comunist Chinez, restabilind reprezentarea conducerii militare în acest organism.
Un număr record de oficiali excluși. Reuniune cu cele mai multe absențe din ultimele deceniiAmploarea epurărilor s-a reflectat și în participarea la reuniunea Comitetului Central.
Potrivit BBC, doar 279 de membri au participat la cea de-a cincea sesiune plenară, comparativ cu 315 la reuniunea din octombrie 2025 și 364 la cea din iulie 2024.
Aceasta reprezintă o rată de participare de aproximativ 74%, cea mai scăzută înregistrată la asemenea reuniuni în perioada de după Mao Zedong.
Este pentru prima dată în cei 14 ani de conducere ai lui Xi Jinping când numărul participanților la un asemenea plen a coborât sub 300.
În cadrul reuniunii, conducerea comunistă a adoptat și o rezoluție privind consolidarea disciplinei interne și intensificarea măsurilor împotriva corupției.
Xi Jinping își consolidează controlul înaintea congresului din 2027Xi Jinping, aflat la conducerea Chinei din 2012, a transformat combaterea corupției într-unul dintre principalele instrumente ale politicii sale interne.
Campania a vizat, de-a lungul anilor, atât oficiali locali, cât și responsabili de la cele mai înalte niveluri ale administrației, partidului și armatei.
Autoritățile chineze prezintă aceste măsuri drept necesare pentru eliminarea corupției și întărirea disciplinei instituționale. În același timp, amploarea epurărilor a alimentat ideea potrivit cărora acestea contribuie și la consolidarea controlului politic exercitat de Xi Jinping.
Noua serie de excluderi intervine înaintea celui de-al XXI-lea Congres al Partidului Comunist Chinez, programat pentru a doua jumătate a anului 2027.
La congres, Xi Jinping este așteptat să urmărească obținerea unui al patrulea mandat de cinci ani în funcția de secretar general al partidului, ceea ce i-ar permite să își prelungească dominația asupra sistemului politic chinez.
Potrivit sondajului CURS, dacă duminica viitoare ar avea loc alegeri parlamentare, AUR ar obține 34% din voturi.
PSD se situează pe poziția a doua, cu 26%, în timp ce PNL ocupă locul al treilea, cu 16%.
USR este creditat cu 8%, iar UDMR cu 5%, exact la nivelul pragului electoral aplicabil partidelor care candidează individual.
Clasamentul complet al intențiilor de vot:
Sursă foto: Sondaj Curs
77% dintre români cred că țara merge într-o direcție greșităLa întrebarea privind direcția în care se îndreaptă țara, 77% dintre respondenți au răspuns că România merge într-o direcție greșită. Doar 18% consideră că direcția este bună, iar 5% nu au exprimat o opinie.
Diferența dintre evaluările negative și cele pozitive este de 59 de puncte procentuale.
Majoritatea românilor privesc critic intrarea PSD la guvernareSondajul CURS a măsurat și percepția populației asupra deciziei PSD de a participa la guvernarea condusă de Luca Niculescu.
Potrivit rezultatelor, 25% dintre respondenți consideră că această decizie este corectă în foarte mare măsură, iar 13% în mare măsură.
În schimb, 34% cred că participarea PSD la guvernare este corectă doar în mică măsură, iar 23% în foarte mică măsură. Alți 5% nu au răspuns.
PSD controlează 11 dintre cele 17 ministere ale noului Cabinet, inclusiv Internele, Transporturile, Sănătatea, Munca și Justiția.
Guvernul Luca Niculescu a primit votul de învestitură în Parlament pe 20 octombrie, cu 280 de voturi pentru și 58 împotrivă.
Cercetarea CURS a fost realizată în perioada 22–27 octombrie, așadar în primele zile de activitate ale noului Executiv.
Românii vor prețuri mai mici și venituri mai mari. Reforma statului, mai jos pe lista prioritățilorÎntrebați care ar trebui să fie principalele priorități ale Guvernului Luca Niculescu, respondenții au indicat în primul rând măsurile cu impact direct asupra nivelului de trai.
Reducerea prețurilor și a costului vieții ocupă primul loc, fiind menționată de 41% dintre participanții la sondaj.
Pe poziția a doua se situează creșterea salariilor și a pensiilor, cu 39%, urmată de reducerea taxelor și impozitelor, cu 27%.
Prioritățile indicate:
Sondajul CURS a fost realizat în perioada 22–27 octombrie 2026, pe un eșantion de 1.068 de persoane cu vârsta de cel puțin 18 ani, reprezentativ pentru populația adultă rezidentă din România.
Cercetarea a utilizat un eșantion probabilist, multistadial și stratificat, iar datele au fost colectate prin interviuri telefonice asistate de calculator (CATI).
Marja maximă de eroare este de ±3 puncte procentuale la nivelul întregului eșantion, pentru un nivel de încredere de 95%.
Datele au fost validate pe baza informațiilor Institutului Național de Statistică și ponderate în funcție de structura pe vârste a electoratului.
Marketingul disruptiv presupune depășirea strategiilor convenționale prin idei inovatoare, abordări neobișnuite și soluții care schimbă modul în care brandurile comunică și interacționează cu publicul.
Nu este vorba doar despre publicitate creativă, ci despre identificarea unor oportunități pe care concurența le ignoră, anticiparea nevoilor consumatorilor și regândirea experienței oferite clienților. Companiile care adoptă această abordare nu se limitează la a urma tendințele pieței, ci participă la definirea lor.
Cum transformă disrupția avantajul competitivDiferențierea, vizibilitatea și capacitatea de a atrage noi categorii de clienți sunt printre principalele beneficii ale marketingului disruptiv. Campaniile inovatoare pot genera interes organic, pot consolida notorietatea brandului și pot crește eficiența investițiilor în promovare.
Mai important, firmele care experimentează și se adaptează rapid pot identifica oportunități de dezvoltare înaintea competitorilor. Astfel, marketingul devine nu doar un instrument de comunicare, ci și un motor al creșterii afacerii.
Rolul gândirii disruptive în dezvoltarea afacerilorAducem în prim-plan o perspectivă asupra marketingului orientată spre inovație, diferențiere și valorificarea oportunităților de piață. Abordarea pune accent pe depășirea tiparelor tradiționale și pe identificarea unor direcții strategice capabile să susțină competitivitatea companiilor.
Tehnologia și analiza informațiilor pot accelera acest proces. Platforma susține explorarea oportunităților strategice și o abordare mai structurată a deciziilor de marketing, în funcție de capabilitățile și datele disponibile.
Adaptarea nu mai este opționalăRitmul transformărilor economice și tehnologice obligă companiile să își reevalueze constant strategiile. Inteligența artificială, digitalizarea și noile comportamente de consum schimbă atât așteptările clienților, cât și regulile competiției.
Marketingul disruptiv oferă firmelor oportunitatea de a transforma aceste schimbări în avantaje reale. Pentru companiile care urmăresc dezvoltarea pe termen lung, provocarea nu mai este doar să țină pasul cu piața, ci să anticipeze schimbările și să acționeze înaintea concurenței.
„Profesioniști din sectorul cultural independent, avem nevoie de voi! Căutăm specialiști cu experiență și expertiză în domeniu, care să evalueze proiectele de management și să participe la selectarea viitorilor manageri la cinci instituții publice de cultură, subordonate Ministerului Culturii”, a transmis instituția într-o postare pe Facebook.
Cele cinci instituții de cultură sunt: Centrul Național de Artă „Tinerimea Română”, Muzeul Național „Constantin Brâncuși”, Teatrul Național Târgu-Mureș, Teatrul Național Cluj-Napoca și Muzeul Hărților.
Potrivit Ministerului Culturii, pentru a fi desemnați în comisiile de concurs trebuie să nu fi avut, în ultimii doi ani, relații contractuale cu instituția publică de cultură pentru care se organizează concursul.
Persoanele interesate trebuie să trimită, până la 4 noiembrie 2026, un e-mail la adresa managementcultural@cultura.ro, incluzând: un curriculum vitae din care să reiasă experiența în domeniul instituțiilor de spectacole și concerte sau în cel al muzeelor, în funcție de profilul instituției vizate și precizarea instituției sau a instituțiilor pentru a căror comisie de concurs vă exprimați disponibilitatea, însoțită de mențiunea că nu ați avut relații contractuale cu acestea în ultimii doi ani.
„La data de 29 octombrie 2026, polițiștii Biroului de Investigații Criminale din cadrul Poliției Municipiului Lugoj au reținut, pentru 24 de ore, un bărbat, bănuit de săvârșirea infracțiunii de uzurpare de calități oficiale”, transmite IPJ Timiș.
Fapta s-ar fi petrecut la începutul lunii octombrie. Falsul polițist ar fi oprit la control o mașină, pe strada Caransebeșului din orașul Lugoj. Acesta pretindea că era în patrulă.
„Persoana respectivă i-ar fi solicitat documentele personale și pe cele ale autoturismului, invocând faptul că unul dintre stopurile acestuia nu funcționa. După remedierea problemei, bărbatul care ar fi pretins că este polițist i-ar fi restituit documentele, afirmând că i-ar fi aplicat o amendă în cuantum foarte mare, fără a-i înmâna vreun document justificativ, fapt ce i-ar fi provocat o stare de temere”, informează sursa citată.
Ulterior, bărbatul a fost identificat, fiind vorba despre un tânăr de 35 de ani.
Poliția a întocmit un dosar penal sub aspectul săvârșirii infracțiunii de uzurpare de calități oficiale.
Tânărul de 35 de ani a fost reținut, joi, iar acesta își va petrece următoarele 24 de ore în Centrul de Reținere și Arestare Preventivă.
Cercetările sunt continuate sub coordonarea procurorului din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Lugoj.
„Sunt clipe în care timpul capătă o altă valoare, în care fiecare secundă poate însemna o șansă la viață, iar speranța unei familii se leagă de efortul neobosit al medicilor”, spune, într-un mesaj publicat pe Facebook Alexandru Rogobete. El arată că, în ceea ce privește aacidentul vascular cerebral (AVC), recunoașterea la timp a simptomelor și intervenția medicală rapidă pot face diferența, oferind pacienților șansa la tratament, recuperare și întoarcerea alături de cei dragi.
Ministrul Sănătății susține că în România s-au făcut pași importanți pentru dezvoltarea și extinderea programul național Acțiuni Prioritare pentru tratamentul intervențional al pacienților cu AVC acut (AP-AVC).
Astfel, rețeaua de spitale implicate în program a fost extinsă, astfel ca un număr cât mai mare de pacienți, indiferent de zona în care se află, să poată beneficia de acces rapid la tratamentul de care au nevoie.
Potrivit ministrului, 50 de unități sanitare pot face fibrinoliză intravenoasă, 13 pot face fibrinoliză intraarterială, în timp ce 14 pot interveni prin trombectomie/tromboplastie. Tot 14 unități sanitare pot interveni prin angioplastie percutană cu stent, iar 11 prin embolizarea anevrismelor rupte.
„Transmit încurajare, putere și încredere tuturor celor care se recuperează după un AVC, cu speranța că fiecare pas înainte îi apropie de o viață mai bună, precum și întreaga mea apreciere familiilor care, prin iubirea, răbdarea și sprijinul lor necondiționat, le oferă zi de zi puterea de a merge mai departe”, susține Alexandru Rogobete, care a felicitat și cadrele medicale.
O fostă ministră a Muncii din Spania, Fátima Báñez, a murit miercuri, în tragicul accident care a avut loc în regiunea Toledo din Spania, relatează POLITICO. Ea s-a aflat printre cele 68 de victime, confirmate până în acest moment de autorități.
Anunțul tragic a fost făcut joi de CEOE, principala asociație patronală din Spania, a cărei fundație era condusă de aceasta.
„Conducerea, angajamentul social și viziunea strategică ale lui Báñez au lăsat o amprentă de neșters asupra acestei organizații și asupra tuturor celor care au lucrat cu ea”, a transmis CEOE într-un comunicat.
Cine era Fátima BáñezFosta ministră a coordonat reforma controversată a Muncii, adoptată de Guvernul Spaniei în 2012. Fátima Báñez a făcut parte din Guvernul condus de Mariano Rajoy între 2011 și 2018, un executiv de centru-dreapta.
În perioada în care a fost ministru, Báñez a devenit o apropiată a Ursulei von der Leyen, președinta Comisiei Europene, dar care pe atunci era omoloaga sa germană.
Trei zile de doliu naționalDupă tragicul eveniment din Spania premierul Pedro Sánchez a decretat trei zile de doliu național.
„Este inacceptabil ca o țară precum Spania să sufere două accidente feroviare de mare viteză în același an. Vom afla adevărul până la capăt, iar dacă a existat neglijență, aceasta va fi dezvăluită; dacă au existat deficiențe în sistem, vom acționa hotărât”, a declarat prim-ministrul spaniol.
Din ancheta preliminară, ar reieși că tragicul accident ar fi fost provocat de o eroare umană, care ar fi provenit din Centrul de Control Feroviar de la Madrid, conform lui Óscar Puente, ministrul Transporturilor din Spania.
Județul Harghita a fost inclus în selecția TOP 100 Stories 2026 a Green Destinations, top, , în care sunt prezentate cele mai bune practici de turism sustenabil din lume. Premiul a fost decernat la conferința internațională Green Destinations din Kranj, Slovenia.
Harghita a fost inclusă în selecția internațională cu povestea „Tasting Szekler Heritage: How Harghita County Turns Living Traditions into Responsible Tourism”, la categoria Cultură și patrimoniu.
„Produs Secuiesc”Ideea centrală a candidaturii este că gastronomia, produsele locale, portul popular, meșteșugurile și sărbătorile comunitare nu sunt doar atracții turistice, ci valori culturale vii, care definesc viața de zi cu zi a regiunii.
În cadrul candidaturii au fost prezentate eforturile județului Harghita de conservare a patrimoniului. Un rol important l-a avut sistemul de certificare Produs Secuiesc, înființat în 2009 de Consiliul Județean Harghita, care sprijină accesul pe piață, notorietatea și păstrarea valorii produselor alimentare tradiționale și a produselor artizanale locale. Potrivit datelor publicate în 2024, marca era deținută de 197 de producători pentru aproximativ 1.500 de produse.
Harghita, Regiune Gastronomică a EuropeiUn alt element definitoriu al poveștii este valorificarea turistică a tradițiilor gastronomice. „Ingredientele locale, rețetele de familie, tehnicile tradiționale de preparare a mâncării și colaborările dintre producători oferă experiențe care depășesc simpla servire a mesei: ele dezvăluie istoria regiunii, modul în care este folosit peisajul și viața comunitară”, se arată într-un comunicat al Asociației de Dezvoltare Intercomunitară Harghita.
De altfel, județul Harghita va deține în 2027 titlul de Regiune Gastronomică a Europei.
În cadrul candidaturii a fost prezentată și Ziua celor O Mie de Fete Secuience, una dintre cele mai importante sărbători comunitare.
Green Destinations Silver AwardSursa citată artă că Green Destinations TOP 100 Stories este una dintre cele mai cunoscute competiții internaționale de bune practici în turismul sustenabil, organizată din 2014. În procesul de selecție, experții analizează problema la care răspunde inițiativa, măsurile concrete implementate, modul în care sunt implicate comunitățile locale, precum și rezultatele și efectele pe termen lung.
Includerea în TOP 100 reprezintă o nouă etapă într-un proces mai amplu. În septembrie 2026, județul Harghita a obținut distincția Green Destinations Silver Award, devenind prima regiune din România care primește această recunoaștere. În cadrul auditului internațional de sustenabilitate, județul a obținut cel mai bun rezultat la categoria cultură și tradiții, cu un scor de 9,2 puncte.
Potrivit comunicatului publicat joi, pe Facebook de Primăria Municipiului București, primarul general i-a prezentat ambasadorului thailandez marile proiecte ale Bucureștiului: modernizarea șinelor de tramvai, a sistemului de termoficare, consolidările clădirilor cu risc seismic, dar și regenerarea urbană a Centrului Vechi.
În cadrul întâlnirii, ambasadorul străin a punctat că și Bangkok are numeroase proiecte pentru noi parcuri și spații verzi. A propus un schimb de experiențe între cele două capitale, chiar o posibilă înfrățire.
Au discutat și potențiale programe educaționale în comun, mai ales că București este un important centru universitar, iar Thailanda are deja numeroase parteneriate educaționale cu alte țări.
„E clar că putem învăța unii de la alții. Schimburile de studenți și de bune practici ar aduce beneficii reale atât pentru București, cât și pentru Bangkok”, a declarat primarul Ciprian Ciucu.
Oficialul străin, impresionat de CapitalăExcelența Sa, Phuchphop Mongkolnavin, s-a arătat impresionat de București, pe care l-a calificat drept „un oraș primitor”. Acesta s-a arătat impreionat și de bucureșteni.
„Am fost bucuros să văd interesul pe care îl au românii pentru cultura thailandeză, înțeleg că mulți o apreciază. Sunt impresionat de București, e un oraș foarte primitor”, a spus Ambasadorul Thailandei.
Acordurile și protocoalele de înfrățire exprimă un parteneriat între două orașe. Acestea pot include schimburi de experiență și cooperare în administrație publică, cultură, educație, economie, protecția mediului sau chiar transport și servicii sociale.
De-a lungul timpului, Capitala a încheiat acorduri de înfrățire și cu alte orașe din numeroase țări, precum Ankara, Nicosia, Beijing, Chișinău și Tbilisi, potrivit PMB.
Bucureștiul a mai semnat, în trecut, acorduri de cooperare cu Pars și Atena, dar și protocoale de înțelegere cu Damasc și Ottawa, protocoale de prietenie cu Hanoi, precum și protocoale de cooperare cu Montreal și Istanbul.
Premierul României, Luca Niculescu, a transmis un mesaj cu ocazia galei aniversare MEDIAFAX 35, în care și-a exprimat aprecierea pentru agenție și pentru oamenii care au contribuit la evoluția sa. Mesajul a fost transmis prin intermediul lui Dan Cărbunaru, purtătorul de cuvânt al Guvernului.
Fost jurnalist și fost coleg al redacției, Luca Niculescu a vorbit despre importanța unei prese independente, despre responsabilitatea jurnaliștilor în contextul dezinformării, dar și despre legăturile personale care îl leagă de MEDIAFAX.
Luca Niculescu: Port în suflet agenția MediafaxÎn mesajul adresat echipei MEDIAFAX, premierul a transmis că este alături de actualii și foștii membri ai redacției cu gândul și cu sufletul, cu prilejul aniversării celor 35 de ani de activitate.
„În această zi aniversară, voi fi cu gândul și cu sufletul alături de voi și de toți cei care au contribuit, de-a lungul timpului, la povestea de succes a acestei agenții”, a transmis Luca Niculescu.
Premierul a subliniat importanța libertății de exprimare și a unei prese puternice și independente, în care jurnaliștii să poată pune întrebări, să caute răspunsuri și să prezinte adevărul, inclusiv atunci când acesta este incomod.
„Cred în libertatea de exprimare și nevoia unei prese puternice și independente, în care jurnaliștii să pună întrebări, să caute răspunsuri și să spună adevărul, inclusiv atunci când acesta este incomod”, a afirmat șeful Executivului.
Luca Niculescu a amintit că democrația depinde de libertatea de exprimare și de dreptul cetățenilor de a fi informați corect, într-un context în care credibilitatea surselor și calitatea informațiilor au o importanță tot mai mare.
Foto: Radu Victor
Rolul jurnalismului în fața dezinformăriiÎn mesajul său, premierul a atras atenția asupra responsabilității pe care o au jurnaliștii în contextul războiului hibrid și al pericolului dezinformării.
„Am încredere în profesionalismul jurnaliștilor români, care, în contextul războiului hibrid și al pericolului dezinformării, poartă pe umeri o responsabilitate cu atât mai mare”, a transmis Luca Niculescu.
Șeful Guvernului a vorbit și despre munca și rigoarea din spatele fiecărei știri, precum și despre importanța încrederii publicului în presă.
„Știu, din anii petrecuți în presă, câtă muncă și câtă rigoare se află în spatele unei știri, dar și cât de prețioasă este încrederea cititorilor”, a afirmat premierul.
Mesajul său pune în evidență una dintre responsabilitățile fundamentale ale jurnalismului: informarea corectă a publicului, prin relatări bazate pe fapte și prin respectarea standardelor profesionale.
Luca Niculescu, despre oamenii care au construit povestea MEDIAFAXDincolo de rolul agenției în presa românească, mesajul premierului a avut și o componentă personală, legată de oamenii care au contribuit la dezvoltarea redacției de-a lungul timpului.
Luca Niculescu a amintit că MEDIAFAX a stabilit încă de la început standarde înalte în presa românească și a subliniat că aniversarea este și a jurnaliștilor care au făcut posibil acest parcurs prin talentul, pasiunea și dăruirea lor.
„Port în suflet agenția Mediafax, care încă de la început a stabilit standarde înalte în presa românească. Aniversarea de astăzi este și a oamenilor care au făcut posibil acest parcurs, prin talentul, prin pasiunea, prin dăruirea lor”, a transmis premierul.
Acesta a evocat și memoria foștilor colegi care nu mai sunt în viață, despre care a spus că speră să fie în continuare alături de cei care sărbătoresc aniversarea.
Un loc aparte în mesajul său l-a ocupat Toto Lucia Efrim, colega de care premierul își amintește cu afecțiune și dor.
„Mă gândesc cu drag și cu dor la prietena mea, Toto Lucia Efrim, a cărei amintire rămâne pentru mine legată de sufletul acestei redacții”, a spus Luca Niculescu.
În încheiere, premierul a transmis felicitări echipei MEDIAFAX și a semnat mesajul în calitate de fost coleg al agenției.
MEDIAFAX, 35 de ani de jurnalism și de istorieÎn cei 35 de ani de activitate, MEDIAFAX a relatat evenimentele care au marcat transformarea României, de la schimbările politice și economice de după Revoluție până la momentele care au definit parcursul european și euroatlantic al țării.
Povestea agenției este legată atât de evenimentele pe care le-a documentat, cât și de generațiile de jurnaliști care au contribuit la dezvoltarea presei independente și la informarea publicului.
Mesajul lui Luca Niculescu readuce în prim-plan această dimensiune umană a istoriei MEDIAFAX: o agenție construită prin munca, profesionalismul și dedicarea oamenilor care au făcut parte din redacție.
MEDIAFAX nu doar a relatat istoria recentă a României. A documentat-o, zi de zi, prin știrile despre evenimentele care au schimbat țara și au ajuns în centrul atenției publice.
35 de ani înseamnă mii de zile de știri, evenimente urmărite în timp real și o arhivă care surprinde transformările societății românești. Înseamnă generații de jurnaliști și o responsabilitate care continuă: aceea de a oferi publicului informații relevante, corecte și credibile.
De 35 de ani, MEDIAFAX este acolo unde se întâmplă lucrurile importante. În mijlocul evenimentelor. În mijlocul istoriei.
Comunicat de presă – Eficientizare Sala de sport
Cod SMIS: 353699
Data începerii proiectului: 16.07.202
Data finalizării proiectului: 16.09.2028
Amplasament: Oraș Chitila, Str. Castanilor, nr. 41; nr. cadastral 57931
Obiectivul general al proiectului este creșterea performanței energetice a Sălii de Sport din orașul Chitila, prin reducerea consumului de energie, diminuarea emisiilor de gaze cu efect de seră și asigurarea unor condiții optime de confort pentru sportivi, elevi, personal și spectatori. Totodată, proiectul contribuie la îmbunătățirea calității infrastructurii sportive și la promovarea utilizării eficiente a resurselor, în concordanță cu obiectivele de dezvoltare durabilă și tranziție către o economie verde.
Realizarea investiției va aduce beneficii semnificative din punct de vedere social, economic și de mediu. Renovarea energetică aprofundată a Sălii de Sport va asigura un spațiu sigur, confortabil și eficient energetic pentru desfășurarea activităților sportive și educaționale, va reduce costurile de exploatare și consumul de energie, va îmbunătăți calitatea aerului interior și va sprijini dezvoltarea sportului de masă și de performanță în orașul Chitila.
În același timp, investiția contribuie la reducerea impactului asupra mediului și la atingerea obiectivelor naționale și europene privind eficiența energetică și reducerea emisiilor de carbon.
Rezultatele preconizate:
R1: Clădirea Salii de sport din orașul Chitila renovată energetic.
R2: Consum anual total de energie primară redus cu minimum 70% comparativ cu situația inițială. Valoare inițială: 800,29 MWh/an; Valoare finală: 227,72 MWh/an; Reducere absolută: 572,57 MWh/an; Reducere procentuală:71,55%.
R3: Nivelul emisiilor anuale de gaze cu efect de seră (GES) redus cu minimum 89% comparativ cu situația inițială.
Valoare inițială: 127,10 tone CO₂/an; Valoare finală: 12,90 tone CO₂ /an; Reducere absolută: 114,20 tone CO₂/an;
Reducere procentuală: 89,85%
Valoarea totală a proiectului este de 16.600.362,20 lei (TVA inclus), din care:
Valoarea eligibilă nerambursabilă de la Uniunea Europeană (FEDR) este de 40%: 6.466.872,88 lei;
Valoarea eligibilă nerambursabilă de la Bugetul Național este de 58%: 9.376.965,68 lei;
Valoarea eligibilă cofinanțată de la Bugetul Local este de 2%: 323.343,64 lei.
Pentru informații suplimentare cu privire la proiectul „Eficientizare Energetică Sală de Sport Chitila”, persoana de contact este dl. Ștefan Dragomirescu – Manager de Proiect, tel. (021) 436 37 09 int. 124, e-mail: stefan.dragomirescu@primariachitila.ro.
În urmă cu aproape 3.000 de ani, Ulise nu avea GPS, aplicații de navigație, prognoze meteorologice sau posibilitatea de a rezerva un hotel de pe telefon. Plecat din Troia după încheierea războiului, eroul grec încearcă să ajungă în Itaca, dar drumul său se transformă într-o aventură care durează un deceniu.
Astăzi, aceeași călătorie ar putea deveni un circuit turistic spectaculos prin Turcia, Grecia, Tunisia, Italia, Franța și Malta. Desigur, Homer nu a lăsat o hartă exactă a traseului, iar identificarea locurilor din epopee cu destinații moderne ține de tradiții, interpretări și ipoteze geografice.
Pentru exercițiul nostru, am ales un itinerar inspirat de cele mai cunoscute asemenea identificări și o durată de 30 de zile. Nu încercăm să reproducem cei 10 ani ai lui Ulise, ci să vedem cât ar plăti un călător din 2026 pentru a vizita principalele locuri asociate cu aventurile sale.
De la Troia la Itaca, prin 6 țări. Cum ar arăta traseul lui Ulise în 2026?Călătoria ar începe în apropierea vechii Troia, pe teritoriul Turciei de astăzi, și ar continua spre coasta Traciei, în Grecia, unde Ulise îi întâlnește pe ciconi. Următoarele opriri ar include sudul Peloponesului și insula Djerba din Tunisia, asociată de unele interpretări cu ținutul lotofagilor.
De aici, traseul ne-ar duce în Sicilia, unde tradiția plasează peștera ciclopului Polifem, apoi în Insulele Eoliene, legate de povestea zeului vânturilor, Eol.
Ar urma Corsica, asociată uneori cu ținutul lestrigonilor, și coasta Italiei, unde promontoriul Monte Circeo amintește de vrăjitoarea Circe. În apropiere de Napoli, regiunea Cumae este legată prin tradiții ulterioare de coborârea lui Ulise în lumea morților.
Călătoria ar continua spre insulele Li Galli, din apropierea Coastei Amalfi, asociate cu sirenele, apoi prin Strâmtoarea Messina, unde mitologia plasează monștrii Scila și Caribda. După o nouă oprire în Sicilia, am ajunge în Malta, pe insula Gozo, asociată cu nimfa Calipso.
Ultimele etape ar fi Corfu, identificată tradițional cu ținutul feacilor, și Itaca, destinația finală.
Varianta economică: între 3.000 și 5.000 de euro pentru 30 de zileCea mai accesibilă variantă ar presupune combinarea zborurilor cu autobuze, trenuri, feriboturi și transport local. În loc să navigheze continuu, turistul ar vizita pe rând destinațiile asociate cu epopeea, folosind legăturile disponibile între țări.
Pentru 30 de zile, am putea aloca aproximativ 1.000–1.500 de euro transportului, incluzând mai multe zboruri regionale, traversări cu feribotul și deplasări terestre. Cazarea în hoteluri modeste sau pensiuni, la o medie de 50–80 de euro pe noapte, ar însemna încă 1.500–2.400 de euro.
Mesele, transportul local și vizitarea obiectivelor turistice ar completa bugetul. Prin alegerea unor cazări mai ieftine și reducerea cheltuielilor, un turist ar putea încerca să se încadreze în aproximativ 3.000–5.000 de euro, deși vizitarea tuturor opririlor într-o singură lună ar necesita o planificare atentă.
Avantajul este că am putea vedea aproape toate destinațiile fără să închiriem o ambarcațiune. Dezavantajul? O bună parte din aventură s-ar desfășura în aeroporturi și gări, nu pe mare.
Varianta cu velier: între 7.000 și 12.000 de euro de persoanăDacă vrem să păstrăm ceva din experiența maritimă a lui Ulise, soluția ar fi închirierea unui velier modern, de aproximativ 12–15 m lungime, pentru o expediție de 30 de zile.
Un asemenea velier poate avea mai multe cabine, bucătărie, băi, motor auxiliar și echipamente moderne de navigație. Spre deosebire de corăbiile homerice, nu ar avea nevoie de zeci de vâslași, iar un echipaj restrâns ar putea efectua călătoria.
Închirierea unui velier în Mediterana poate costa câteva mii de euro pe săptămână, în funcție de model, sezon și destinație. Pentru o lună, un buget de aproximativ 10.000–20.000 de euro numai pentru ambarcațiune ar fi un punct de plecare rezonabil pentru planificare.
La această sumă s-ar adăuga combustibilul, taxele portuare, proviziile, asigurările și, dacă este necesar, serviciile unui comandant profesionist. O expediție care traversează mai multe țări poate presupune și costuri suplimentare pentru preluarea sau predarea ambarcațiunii în porturi diferite.
Împărțite între 4 persoane, cheltuielile ar putea conduce la un buget orientativ de 7.000–12.000 de euro de persoană.
Există însă o condiție importantă: cele 30 de zile reprezintă un scenariu idealizat. Vremea, distanțele, formalitățile portuare și disponibilitatea ambarcațiunii ar putea impune o durată mai mare sau un traseu adaptat.
Varianta de lux: până la 40.000 de euro de persoană sau chiar mai multPentru cei care vor să refacă traseul lui Ulise fără să renunțe la confort, există varianta închirierii unui iaht cu echipaj profesionist.
În locul corăbiilor cu vâsle, călătorii ar avea la dispoziție cabine elegante, aer condiționat, bucătar, servicii personalizate și ambarcațiuni auxiliare pentru excursiile de pe coastă.
Un iaht cu echipaj poate costa zeci de mii de euro pe săptămână, iar modelele mai mari și mai luxoase depășesc cu mult aceste sume. Pentru o călătorie de 30 de zile, bugetul total poate ajunge la peste 100.000 de euro, la care se adaugă combustibilul, taxele și alte cheltuieli.
Împărțit între mai mulți pasageri, costul ar putea însemna aproximativ 20.000–40.000 de euro de persoană, dar pentru iahturile exclusiviste suma poate fi considerabil mai mare.
Diferența față de aventura originală ar fi spectaculoasă. În loc să doarmă pe puntea unei corăbii și să depindă de vânt, turistul modern ar putea admira Sicilia, Corsica sau Coasta Amalfi dintr-un salon cu vedere panoramică.
Ulise a avut nevoie de 10 ani. Astăzi, aventura ar putea dura o lună, dar factura ar fi serioasăIndiferent de varianta aleasă, refacerea traseului lui Ulise ar fi o expediție neobișnuită. Nu vorbim despre o simplă croazieră în Grecia, ci despre un circuit care traversează o mare parte din Mediterana și leagă destinații aflate la sute sau chiar mii de kilometri distanță.
Bugetele prezentate sunt estimări orientative pentru un itinerar imaginar, nu prețuri ale unor pachete turistice existente. Costul real ar depinde de sezon, rezervări, disponibilitatea transportului și numărul de persoane.
Totuși, comparația arată cât de mult s-a schimbat lumea călătoriilor. Pentru aproximativ 3.000–5.000 de euro, un turist ar putea încerca să viziteze destinațiile pe uscat și cu feribotul. Cu 7.000–12.000 de euro, ar putea lua în calcul o expediție cu velierul, împărțind cheltuielile cu alți pasageri. Iar pentru 20.000–40.000 de euro sau mai mult, aventura s-ar putea transforma într-o croazieră privată de lux.
Ulise a pierdut 12 corăbii și toți camarazii înainte să ajungă acasă. Turistul din 2026 ar avea GPS, telefon prin satelit, asigurare de călătorie și posibilitatea de a-și rezerva următoarea cazare.
Singura problemă ar fi că, după o lună prin cele mai frumoase locuri ale Mediteranei, s-ar putea să nu se mai grăbească nici el să ajungă în Itaca!
De asemenea, în cadrul unei conferințe de presă, studenții au îndemnat autoritățile electorale din Serbia să anunțe oficial rezultatele finale ale scrutinului de duminică, pentru ca un nou Parlament și un nou guvern să poată fi constituite, potrivit Associated Press.
„Schimbările încep chiar acum. Instituțiile aparțin cetățenilor, iar legea se aplică tuturor”, a declarat studentul Filip Ubovic în cadrul conferinței de presă organizate într-un parc din centrul Belgradului, care fusese anterior o zonă izolată, ocupată de susținătorii lui Vučić.
În declarația lor, studenții au afirmat că înalții oficiali ai poliției și ai agențiilor de informații au acționat în favoarea partidului lui Vučić în timpul protestelor, încălcând legea. Aceștia au fost acuzați de utilizarea forței excesive împotriva protestatarilor, de supraveghere ilegală, de rețineri și de exercitarea de presiuni asupra oponenților politici ai lui Vučić.
Studenții le-au cerut funcționarilor publici să împiedice oficialii care își încheie mandatul să distrugă documentația sau probele privind posibile fapte ilegale.
Studenții cer schimbări în sistemul judiciarDe asemenea, ei au cerut schimbări în sistemul judiciar și anchete urgente în cazurile de corupție la nivel înalt care ar fi putut fi lăsate deoparte din cauza presiunilor politice exercitate sub guvernarea lui Vučić. Ei au promis că toate contractele și acordurile privind cheltuielile publice vor fi revizuite.
„Lista Studenților nu este aici pentru a se răzbuna. Nu cerem favoruri politice, ci respectarea legilor, profesionalism și responsabilitate”,a declarat studentul reprezentant, Filip Ubovic.
Nu a existat nicio reacție imediată din partea comandanților de poliție, a judecătorilor și a procurorilor cărora studenții le-au cerut să demisioneze.
Proteste antiguvernamentale pe fondul suspiciunilor de corupțieDupă ce acoperișul gării din Novi Sad s-a prăbușit în noiembrie 2024, după o renovare recentă, 16 persoane au murit, iar incidentul a declanșat un val de proteste în țară, pe fondul suspiciunilor de corupție la nivel înalt în cadrul proiectelor de infrastructură. Protestele au continuat, sporadic, timp de doi ani de zile.
Mai mult, după ce o tânără de 25 de ani a căzut de la o fereastră a facultății de Filosofie din Belgrad în aprilie, rectorul universității, Vladan Djokic,– un susținător al protestelor mișcării studențești – reclama că ar fi fost supus unei campanii de discreditare începută de guvernul de la Belgrad, afirmând că oficialii guvernamentali percep universitățile ca fiind „un adversar”.
Partidul Progresist Sârb (SNS) a fost acuzat de corupție și clientelism rampante, de legături cu crima organizată și de exercitarea de presiuni asupra sistemului judiciar, poliției și mass-mediei, acuzații pe care populiștii le-au negat. Partidul lui Vučić a preluat treptat controlul asupra tuturor instituțiilor statului de când a ajuns la putere în 2012.
Mișcarea „Lista Studenților” a câștigat detașat alegerile parlamentare de duminică, în fața SNS de dreapta al lui Vučić, care a guvernat fără opoziție timp de 14 ani. Autoritățile actuale rămân la putere, întrucât tranziția oficială a puterii va dura câteva săptămâni.
Alexandra Păcurariu, specialistă în farmacoepidemiologie în cadrul Agenției Europene a Medicamentului, a prezentat modul în care cercetătorii folosesc date medicale colectate în condiții reale pentru a verifica siguranța și eficacitatea vaccinurilor, inclusiv la mulți ani după autorizare.
Unul dintre exemplele alese a fost teoria falsă potrivit căreia vaccinurile ar provoca autism, care a devenit una dintre cele mai persistente teme ale dezinformării medicale, inclusiv în dezbaterile publice din România.
Potrivit expertei, această teorie a supraviețuit nu pentru că ar fi fost confirmată științific, ci pentru că argumentele folosite pentru susținerea ei s-au modificat în timp.
„Un zombi care nu moare”. Cum a supraviețuit teoria falsă despre vaccinuri și autismAlexandra Păcurariu a explicat că originea controversei se află într-un articol publicat în 1998 în revista medicală The Lancet.
Cercetarea, coordonată de medicul britanic Andrew Wakefield, sugera o posibilă legătură între vaccinul împotriva rujeolei, oreionului și rubeolei (ROR) și apariția autismului.
Studiul includea numai 12 copii și nu putea demonstra o relație de cauzalitate între vaccinare și autism.
Ulterior, investigațiile au scos la iveală probleme grave privind datele și modul în care fusese realizată cercetarea, iar articolul a fost retras integral în 2010.
Cu toate acestea, afirmațiile au continuat să circule și să influențeze percepția publică asupra vaccinurilor.
„Mitul este un pic ca un zombi care nu moare și doar se reinventează”, a explicat Alexandra Păcurariu, folosind o comparație pentru a descrie persistența dezinformării.
Experta EMA precizat că, după ce presupusa legătură dintre vaccinul ROR și autism a fost infirmată, susținătorii teoriei au început să caute alte explicații.
Mai întâi, suspiciunile s-au concentrat asupra conservanților utilizați în anumite vaccinuri, în special asupra tiomersalului, o substanță care conține un compus organic al mercurului.
Ulterior, atenția s-a mutat către adjuvanții pe bază de aluminiu, utilizați în unele vaccinuri pentru a stimula răspunsul sistemului imunitar.
Păcurariu a subliniat că nici tiomersalul, nici adjuvanții pe bază de aluminiu nu sunt ingrediente ale vaccinului ROR, de la care a pornit controversa.
„Când această explicație a dispărut, au găsit aluminiul. Din nou, o nouă explicație, un nou discurs”, a spusAlexandra Păcurariu, referindu-se la schimbarea succesivă a argumentelor folosite în dezinformare.
Studiul pe 1,2 milioane de copii: Nu a fost identificată o creștere a riscului de autismStudiul danez prezentat de experta EMA a analizat informații provenite din registrele medicale naționale, care permit urmărirea stării de sănătate a populației pe perioade îndelungate.
Cercetătorii au evaluat expunerea cumulată la aluminiul din vaccinurile administrate în primii doi ani de viață și au urmărit apariția a 50 de afecțiuni cronice.
Printre acestea s-au numărat autismul, tulburarea de deficit de atenție și hiperactivitate (ADHD), astmul, alergiile și diferite boli autoimune.
Cercetarea nu a identificat dovezi care să indice o creștere a riscului acestor afecțiuni odată cu expunerea la aluminiul conținut în vaccinuri.
Autorii au precizat că rezultatele sunt incompatibile cu creșteri moderate sau mari ale riscului pentru majoritatea afecțiunilor analizate, deși, ca în orice studiu observațional, nu pot fi excluse statistic toate efectele foarte mici, în special în cazul unor boli rare.
Alexandra Păcurariu a explicat că unul dintre avantajele cercetării este utilizarea registrelor medicale din Danemarca, care permit urmărirea unui număr foarte mare de copii fără a necesita includerea lor într-un studiu clinic experimental.
Datele au fost colectate pe parcursul mai multor decenii, oferind cercetătorilor posibilitatea de a compara istoricul vaccinării cu diagnosticele înregistrate ulterior.
OMS a analizat din nou dovezile științifice în 2025În decembrie 2025, Comitetul Consultativ Global pentru Siguranța Vaccinurilor din cadrul OMS a reafirmat că dovezile științifice disponibile nu susțin existența unei relații cauzale între vaccinare și tulburările din spectrul autist.
Evaluarea a inclus cercetări publicate între 2010 și august 2025, precum și analize referitoare la tiomersal și adjuvanții pe bază de aluminiu.
OMS a concluzionat că vaccinurile administrate copiilor și în timpul sarcinii nu cauzează autism.
Organizația a reafirmat astfel concluziile evaluărilor anterioare, realizate în 2002, 2004 și 2012.
De ce apar suspiciunile: Un diagnostic după vaccinare nu înseamnă automat că vaccinul l-a provocatSpecialista EMA a atras atenția și asupra unei erori frecvente de interpretare a informațiilor medicale: presupunerea că un eveniment apărut după vaccinare a fost cauzat automat de vaccin.
Ea a explicat că, atunci când o persoană primește un vaccin și dezvoltă ulterior o afecțiune, aceasta poate asocia cele două evenimente doar pentru că s-au produs într-o anumită ordine.
În realitate, stabilirea unei relații de cauzalitate necesită cercetări care să compare grupuri mari de persoane și să ia în calcul numeroși alți factori.
Păcurariu a prezentat și un fenomen cunoscut în epidemiologie drept healthy vaccinee bias, care apare atunci când persoanele vaccinate diferă de cele nevaccinate prin comportamentul față de sănătate.
De exemplu, părinții care își vaccinează copiii pot merge mai frecvent la medic și pot obține mai rapid diagnostice pentru anumite afecțiuni.
În aceste situații, o boală poate părea mai frecventă într-un grup nu pentru că vaccinarea ar fi provocat-o, ci pentru că membrii acelui grup sunt investigați medical mai des.
Experta a subliniat că aceste diferențe trebuie luate în calcul atunci când sunt analizate studiile observaționale.
De asemenea, reacțiile adverse foarte rare pot necesita monitorizarea unor populații de sute de mii sau milioane de persoane pentru a putea fi identificate și evaluate corect.
România, confruntată cu scăderea vaccinării și reapariția rujeoleiControversele privind siguranța sunt un subiect actual pentru România, unde acoperirea vaccinală împotriva rujeolei a scăzut semnificativ în ultimii ani.
Potrivit datelor publicate de Organizația Mondială a Sănătății în iunie 2026, acoperirea cu prima doză a vaccinului ROR a coborât de la 90% în 2018 la 78% în 2024.
În cazul celei de-a doua doze, scăderea a fost de la 81% la numai 62%.
Nivelurile sunt sub pragul de 95% recomandat pentru prevenirea focarelor de rujeolă.
România a raportat peste 25.000 de cazuri de rujeolă în 2024, cel mai mare număr înregistrat în țară după 1993, potrivit OMS.
Specialiștii atrag însă atenția că scăderea vaccinării are mai multe cauze, inclusiv dificultăți de acces la servicii medicale și lipsa unei informări adecvate.
Dezinformarea poate traversa granițele prin diasporaÎn cadrul aceluiași seminar, Heidi Larson, profesoară la London School of Hygiene & Tropical Medicine și fondatoare a Vaccine Confidence Project, a avertizat că dezinformarea despre vaccinuri se poate răspândi rapid între comunitățile de migranți și țările lor de origine.
Cercetătoarea a prezentat exemple din comunități somaleze stabilite în Suedia, Regatul Unit și Statele Unite, în care au circulat temeri nefondate privind legătura dintre vaccinul ROR și autism.
Întrebată de Mediafax despre responsabilitatea României în combaterea dezinformării care afectează comunitățile românești din străinătate, Larson a explicat că atât țările gazdă, cât și cele de origine trebuie să se implice în transmiterea informațiilor medicale corecte.
Ea a subliniat că mesajele false circulă în ambele direcții, prin relații familiale, comunități lingvistice și rețele sociale.
Aceste mecanisme pot contribui la menținerea unor teorii infirmate științific, chiar și atunci când există studii ample care demonstrează că afirmațiile inițiale nu sunt susținute de dovezi.
Proiectul face parte dintr-un plan anunțat luna trecută de Alphabet, de a investi 15 miliarde de dolari în infrastructura de inteligență artificială din Finlanda, pe care compania americană a descris-o drept cea mai mare investiție a sa în Europa, scrie Reuters.
Autoritățile au declarat că Tuike Finland, o filială a companiei Google, parte a Alphabet, a efectuat lucrări de defrișare și drenaj pe un teren destinat proiectului, situat în apropierea orașului Muhos, înainte ca evaluările de impact asupra mediului prevăzute de legislația finlandeză să fi fost finalizate.
„Pe baza informațiilor preliminare, au existat neclarități și deficiențe în ceea ce privește drenajul și gestionarea apei la șantierul proiectului centrului de date al companiei Tuike Finland Oy”, a transmis poliția într-un comunicat.
„Ancheta penală va examina, printre altele, circumstanțele legate de aceste aspecte”, au adăugat reprezentanții poliției.
Pe 6 octombrie, Agenția de Supraveghere din Finlanda, care se ocupă de autorizațiile și evaluările de mediu, a dispus ca Google să înceteze măsurile pregătitoare care afectează mediul înconjurător la Muhos, precum și într-o altă locație.
Google a declarat anterior că a demarat lucrările pregătitoare pe baza interpretării sale privind autorizațiile necesare în conformitate cu legislația în vigoare.
Clima răcoroasă a Finlandei, energia electrică produsă cu emisii reduse de carbon și sprijinul guvernului pentru proiectele de inteligență artificială au contribuit la transformarea țării într-una dintre principalele destinații europene pentru investițiile în centre de date în ultimii ani.
Google a declarat că investițiile planificate în Finlanda includ centre de date, îmbunătățiri ale rețelei electrice, precum și proiecte în domeniul energiei curate și al bateriilor. Aceste investiții vor susține servicii precum Gemini, Google Search, Google Maps și YouTube.
Testarea trebuie să urmărească întregul proces, de la decizia de activare a planului până la reluarea activității și revenirea la infrastructura obișnuită. În sondajul anual al Uptime Institute, publicat în raportul de întreruperi din 2026, 57% dintre respondenți au spus că ultima lor întrerupere majoră a costat peste 100.000 de dolari. Cei cinci pași de mai jos te ajută să organizezi un exercițiu cu rezultate relevante, pe care să le utilizezi ulterior pentru îmbunătățirea planului.
1. Stabilește scenariul și obiectivele testului de disaster recoveryÎncepe cu un incident concret: indisponibilitatea locației principale, defectarea unui sistem de stocare sau compromiterea serverelor prin ransomware. Scenariul trebuie să determine ce resurse mai ai la dispoziție și ce trebuie recuperat. În cazul unui atac, de exemplu, cea mai recentă copie a datelor trebuie verificată înainte de utilizare, deoarece ar putea conține deja modificări malițioase.
Alege serviciul pe care îl testezi împreună cu persoanele care îl folosesc. Pentru o companie de distribuție, prioritatea ar putea fi procesarea comenzilor și accesul la stocuri. Pentru o companie de servicii, aplicația în care sunt gestionate proiectele și documentele clienților. Stabilește apoi două obiective:
De exemplu, pentru un RTO de două ore și un RPO de 15 minute, testul ar trebui să demonstreze că serviciul revine în intervalul stabilit, cu date suficient de recente pentru a respecta limita de pierdere. Aceste valori sunt, bineînțeles, orientative și trebuie adaptate la specificul activității tale. Totodată, este bine să definești ce înseamnă serviciu restabilit: autentificare, acces la informații și finalizarea operațiunilor esențiale, la un nivel de performanță acceptat de business.
2. Pregătește echipa și mediul în care vei testaÎnainte de intervenția tehnică, parcurge scenariul cu persoanele implicate, pentru a decide cine declară incidentul, cine aprobă recuperarea, cine contactează furnizorii și cine confirmă că aplicația este utilizabilă. Nu uita să incluzi și câte un înlocuitor pentru fiecare rol important, în eventualitatea că persoana responsabilă nu este disponibilă. Raportul Uptime Institute din 2026 arată că nerespectarea procedurilor stabilite rămâne principala cauză a întreruperilor produse de erori umane. Această simulare de discuție verifică deciziile și coordonarea, dar trebuie completată cu probe tehnice. Pentru început, recuperarea într-un mediu izolat permite verificarea aplicațiilor fără a afecta activitatea curentă. Stabilește regulile de oprire a testului și împiedică sistemele recuperate să trimită accidental facturi, notificări sau tranzacții către servicii reale.
Dacă ai externalizat recuperarea printr-un serviciu gestionat de recuperare în cloud (DRaaS, Disaster Recovery as a Service), verifică împreună cu furnizorul ce presupune exercițiul: resurse disponibile, acces, asistență, costuri și responsabilități. Confirmă că documentația și datele de contact rămân accesibile chiar dacă sistemul principal de autentificare sau e-mailul companiei nu funcționează. Notează și limitele exercițiului. Un test izolat, fără trafic real și fără toate integrările externe, oferă rezultate utile, dar nu demonstrează automat comportamentul întregului serviciu în producție.
3. Recuperează sistemele în ordinea dependențelorUrmează procedura documentată și înregistrează momentul fiecărei etape. Cronometrarea trebuie să includă intervalul dintre întreruperea simulată și validarea serviciului, pe lângă timpul necesar copierii datelor. Așteptarea unei aprobări sau obținerea accesului la infrastructura de rezervă influențează rezultatul.
Ține cont și de ordinea recuperării, întrucât o aplicație poate depinde de baza de date, de serviciul de autentificare și de sistemul DNS, care asociază numele serviciilor cu adresele lor de rețea. De asemenea, este bine să verifici disponibilitatea cheilor de criptare, a certificatelor și a configurărilor necesare. Un backup intact este inutil atunci când echipa nu îl poate decripta. În timpul testului, consemnează fiecare intervenție improvizată, pentru a o include ulterior în procedură.
Dacă planul include o locație secundară ca parte a arhitecturii de recuperare, testează accesul și capacitatea acesteia. Distanța geografică nu elimină dependențele comune dacă ambele medii folosesc același serviciu de autentificare indisponibil. Alegerea locației trebuie să țină cont de riscurile comune celor două locații, de conectivitate și de resursele disponibile. De exemplu, pentru sisteme găzduite în București, poți evalua ca locație secundară pentru recuperare un centru de date din Brașov. În test, măsoară latența dintre cele două orașe și verifică dacă traseele de fibră sunt separate și dacă ambele locații depind de aceiași furnizori de energie sau de conectivitate.
4. Verifică datele și funcționarea aplicațiilor recuperateImplică persoanele care lucrează efectiv în aplicații. Echipa tehnică verifică infrastructura, iar colegii din operațiuni confirmă că pot desfășura activitățile pentru care aceasta există. Pentru o aplicație de comenzi, testul poate urmări autentificarea unui angajat, găsirea unui client, consultarea stocului și înregistrarea unei comenzi de probă. Verifică legăturile dintre informații, astfel încât comenzile, plățile și stocurile să reflecte o stare compatibilă după recuperare.
Pentru a compara rezultatul cu obiectivele inițiale, urmărește:
Dacă ai validat aplicația cu doar câțiva utilizatori, consemnează acest lucru și diferențiază certitudinile de presupuneri. Capacitatea de a susține întreaga echipă sau un vârf de comenzi necesită verificări suplimentare. La finalul etapei, responsabilul din business trebuie să confirme rezultatul pe baza criteriilor stabilite, iar abaterile de la RTO și RPO trebuie înregistrate explicit.
5. Testează revenirea și corectează planulDacă ai mutat activitatea în mediul de rezervă, verifică și failback-ul, adică revenirea la infrastructura principală. Transferă și reconciliază datele generate între timp, astfel încât să eviți pierderile, dublările sau situația în care două sisteme procesează simultan aceleași operațiuni. Stabilește cine aprobă revenirea, ce verificări o precedă și cum procedezi dacă transferul eșuează. Într-un scenariu de atac cibernetic, infrastructura principală trebuie verificată și securizată înainte de reconectare. Altfel, recuperarea riscă să reintroducă sistemele în mediul compromis.
După exercițiu, pregătește un raport scurt cu timpii măsurați, datele recuperate, blocajele și intervențiile care nu existau în procedură. Fiecare problemă trebuie să primească un responsabil și un termen de remediere. Retestează punctele care au eșuat și actualizează instrucțiunile.
Planifică exercițiile în funcție de cât de critice sunt serviciile și repetă verificările relevante după schimbări importante de infrastructură, aplicații sau furnizori. Ghidul NIST SP 800-34 Rev. 1 (2010) dă ca exemplu un test anual al capacității de recuperare, iar frecvența exactă rămâne decizia organizației. Un rezultat bun obținut înaintea unei migrări nu confirmă automat că noua configurație se recuperează în aceleași condiții. Valoarea testului stă în dovezile pe care le obții: cât durează recuperarea, ce date sunt disponibile și dacă oamenii își pot relua activitatea. Problemele descoperite în exercițiu îți oferă ocazia să corectezi planul înainte ca organizația să fie expusă unui incident.
Potrivit DIICOT, cei doi inculpați, o femeie și un bărbat, cu vârste de 56 și 58 de ani, sunt cercetați pentru trafic de droguri de risc și mare risc.
Anchetatorii susțin că, în luna octombrie 2026, inculpații, inițiatori ai unei fundații, prezentată ca o comunitate orientată spre explorarea conștiinței, autocunoaștere, vindecare și transformare interioară, au deținut la sediul din comuna Boșorod, în scop de traficare, diferite cantități de drog de risc și mare risc.
Fundația organiza tabere, workshopuri, programe online, meditații, sesiuni individuale și alte evenimente, conținutul public indicând o componentă spirituală și ezoterică pronunțată, cu referiri la șamanism, alchimie, ceremonii sacre, plante de leac, plante medicinale, ierburi și ciuperci.
„În urma cercetărilor au fost identificate mai multe retreat-uri organizate de către fundație, unele dintre acestea fiind promovate printr-un discurs centrat pe vindecare, eliberare emoțională, transformare, reconectare interioară și dezvoltarea conștiinței”, arată procurorii.
Taxă de participare de peste 3.500 de leiÎn perioada 15-18 octombrie 2026, inculpații au organizat un astfel de eveniment, la care s-au înscris mai multe persoane, la prețul standard de participare de 3.565 de lei.
În 16 octombrie, procurorii și polițiștii au percheziționat sediul fundației, care găzduia evenimentul, fiind găsite aproximativ 710 mililitri lichid care conține DMT, un drog de mare risc, peste 140 grame frunze de Coca, drog de mare risc, și o cantitate de canabis. De asemenea, au fost indisponibilizate sumele de 44.975 euro și 18.750 lei.
Anchetatorii arată că în momentul în care au intrat în interiorul centrului, inculpații și participanții erau așezați pe scaune, în cerc, în sală fiind pregătite un flipchart și mai multe saltele suprapuse, acoperite cu cearșafuri albe.
Procurorii au sesizat joi judecătorul de drepturi și libertăți din cadrul Tribunalului Hunedoara cu propunerea de luare a măsurii arestului la domiciliu față de cei doi inculpați, pe o perioadă de 30 zile.
În dialogurile noastre recente, prof. dr. Alba Popescu a evidențiat existența unei dimensiuni non-statale a geopoliticii, aflată într-o interacțiune permanentă cu dimensiunea clasică, statală, pe care publicul larg o percepe, de regulă, prin intermediul știrilor de televiziune. Această perspectivă teoretică ne invită să privim lumea dincolo de configurația tradițională a statelor-națiune, înțelegând-o ca pe un sistem complex, organizat în jurul unor structuri de putere, al unor centre de influență și al unor mecanisme de autoritate care trec dincolo de granițele politice convenționale. Alba Popescu susține că înțelegerea rolului exercitat de anumite microstate sau entități non-statale în dinamica globală presupune depășirea interpretărilor strict materialiste și examinarea unor forme alternative de organizare și legitimare a puterii, de la autoritatea spirituală și instituțională a Vaticanului până la modelul Singapore, bazat pe competență administrativă, disciplină instituțională și promovarea meritocrației.
Această analiză are o dimensiune profund aplicată. Prof. dr. Alba Popescu subliniază constant că statele mici nu sunt condamnate la irelevanță. Dimpotrivă, ele pot transforma dezavantajele geografice și resursele limitate în pârghii de influență. Djibouti, care și-a valorificat poziția strategică pentru a găzdui baze militare ale mai multor puteri internaționale, și Luxemburgul, care investește în inovația legislativă pentru a ocupa un loc important în dezvoltarea activităților de exploatare a resurselor spațiale, oferă exemple relevante de geopolitică a adaptării. Aceste state nu sunt simple victime ale istoriei, ci actori care își negociază propria securitate și supraviețuire într-un mediu internațional tensionat, gestionând atât raporturile cu marile puteri, cât și presiunile economiei globale.
Mai mult, analiza prof. dr. Alba Popescu atinge teme sensibile precum dispariția fizică a unor națiuni, cauzată de schimbările climatice. În aceste cazuri, geopolitica resurselor se transformă într-o bătălie juridică despre moștenirea unor state care at putea deveni „fantome” în dreptul internațional. Ce se întâmplă cu identitatea națională atunci când teritoriul, fundamentul suveranității westfaliene, încetează să mai existe? Conceptul de „națiune digitală în exil”, promovat de state precum Tuvalu, surclasează sfera unui experiment tehnologic, ridicând o întrebare fundamentală despre semnificația apartenenței la o patrie și identitatea cetățeanului.
În acest context, cursurile susținute de prof. dr. Alba Popescu la Colegiul Național de Apărare reprezintă un veritabil laborator de idei. Cursanții sunt provocați să gândească dincolo de clișeele diplomației clasice și să evalueze dacă nu cumva asistăm la o schimbare de paradigmă, în care rețelele globale de orașe inteligente sau noile forme de suveranitate digitală vor înlocui treptat vechea ordine a statelor-națiune. Este o lume în care „diplomația orașelor” este tot mai vizibilă, iar microstatele inovatoare se poziționează ca noduri principale ale puterii viitoare.
Analizele prof. dr. Alba Popescu ne reamintesc faptul că, oricât de inteligentă, inovativă sau agilă ar fi o națiune, va trebui mereu să se supună legităților geopoliticii, un domeniu în care, în ultimă instanță, interesul național și proiecția puterii rămân constantele fundamentale. Analiza acestor teme îi ajută pe viitorii decidenți români să înțeleagă mai bine riscurile și oportunitățile unui context internațional tot mai competitiv.
Vă invităm la o lectură intensă și necesară, o călătorie prin culisele puterii, unde credința, geografia și voința politică se împletesc în lupta statelor pentru supraviețuire. De la Vatican la insulele amenințate de dispariție, fiecare poveste ridică o întrebare tulburătoare: ce mai înseamnă să ai un „acasă” într-o lume în care granițele se clatină, iar echilibrul poate fi rupt oricând? Pășiți în această analiză și descoperiți cum se schimbă mapamondul și ce rămâne din om atunci când lumea lui se află pe marginea butoiului cu pulbere.
Ciprian Demeter: Vaticanul este singurul microstat care posedă o putere universală bazată pe o autoritate transcendentă, exercitând o geopolitică a spiritului care sfidează logica materialistă a puterii. Cum influențează această prezență sacră în inima unei Europe seculare echilibrul dintre politică și morală în relațiile internaționale?
Alba Popescu: Aminteam, în cursul dialogului nostru anterior, de existența unui palier non-statal al geopoliticii globale, ce interferează cu cel statal, clasic și bine-cunoscut publicului larg. Acest palier non-statal a fost teoretizat spectaculos în Scurtă istorie a viitorului, de către Jacques Attali, consilierul președinților francezi Mitterand și Sarkozy și mentorul lui Emmanuel Macron, la începutul carierei sale. Dar și de Jean Parvulesco, un autor surprinzător și controversat prin sinuozitatea vieții sale profesionale, prin țesătura extrem de diversă și influentă de conexiuni personale și prin opera jurnalistică și academică lăsată posterității. Este suficient să amintesc faptul că Parvulesco a conceptualizat „noul val” cinematografic francez, construit după 1968 ca o alternativă europeană intelectualistă, filosofică, la strălucirea comercială a Hollywood-ului, și că a făcut parte din Organisation Armée Secrète, că a publicat în marile cotidiene franceze ale ultimei jumătăți de secol XX, că a fost prieten cu mari personalități ale lumii culturale și academice, de la Jean Wahl, Martin Heidegger și René Guénon, la Ezra Pound și Mircea Eliade, că a fost mentorul unor geopoliticieni precum Alain de Benoît și Aleksandr Gelievici Dughin. Esențialmente, cei doi autori preiau teza istoricului Georges Dumézil cu privire la cele trei ordine ce structurau, piramidal, societatea Romei antice (ordinul sacerdotal, ordinul militaro-imperial și cel economic, al plebei) pe care o proiectează la nivel global. Astfel, palierul geopolitic non-statal este configurat de aceste trei ordine, grupate în două mari „conjurații” – alianțe, maritimă și telurică, aflate în competiție pentru dominația lumii. În centrul ordinului sacerdotal se află Vaticanul, iar, „moștenirea imperială a Romei” este liantul spiritual al alianței telurice. Iată cum se poate explica și altfel influența uriașă pe care acest microstat o proiectează în jocul geopolitic global.
Dar, nu este singura explicație. Pe lângă patrimoniul imobiliar-bancar și artefactele culturale de o valoare inestimabilă prezente în basilici, biserici și muzee, Vaticanul patronează Ordinul Iezuit, cel mai influent și mai controversat ordin bisericesc din istoria umanității. Întemeiat la data de 15 august 1534, de către un grup de studenți ai Universității din Paris, condus de Sfântul Ignațiu de Loyola și Sfântul Francisc Xavier, Societatea lui Iisus, cum mai este numit Ordinul Iezuit, s-a dorit a fi pumnul ridicat de catolicism în fața furtunii declanșate de reforma religioasă, atribuită de Attali ordinului economic, al comercianților și cămătarilor, cel care, începând cu secolul al XIII-lea, a conspirat pentru a-i detrona atât pe sacerdoți, cât și pe împărați. Construit în baza celor patru voturi călugărești – ascultare, castitate, sărăcie, ascultare necondiționată față de Papă, Ordinul Iezuit s-a remarcat prin supunere, pragmatism, flexibilitate și centralizarea puterii în mâinile unui Părinte General, cu mandat pe viață la șefia ordinului. Este o structură de conducere asemănătoare Cavalerilor Templieri – ordinul călugăresc militar catolic desființat de Papa Clement al V-lea în anul 1312, de la care au rămas scrisorile de credit și modelul sistemului bancar de astăzi.
Aceste atribute, transformate în adevărate surse de putere, le-au garantat iezuiților succesul atât în misiunile de apostolat activ în Asia, America de Sud și Africa, dar și în acțiunile ce au vizat contrareforma și perpetuarea puterii Bisericii Catolice. Spre exemplu, în Asia, Sf. Xavier a reușit cea mai mare convertire în masă din istoria Bisericii. Preoții iezuiți au fost vectori de colonizare, în special în Emisfera Vestică. Orașe precum São Paolo și Brasil în Brazilia, Asunción în Paraguay, Alta Gracia în Argentina, Tucson (Arizona) și Saint Ignace (Michigan) în SUA au fost fondate de iezuiți între secolele XVI-XVII. Preoții iezuiți au întemeiat atât învățământul de mase din Asia, America de Sud, Africa, dar și cel pentru elite, extins pe perioada a 10–15 ani de formare riguroasă în teologie, filosofie, lingvistică. Descartes, Diderot, Voltaire, Baronul de Montesquieu, Molière, Galileo Galilei, Louis Pasteur, Athanasius Kircher, Henri Poincaré, Georges Lemaître, Jacques Lacan, Peter Paul Rubens, René Guénon, James Joyce, Antoine de Saint-Exupéry, Arthur Conan Doyle, Alfred Hitchcock, Charles de Gaulle, Fidel Castro, Bill Clinton, Emmanuel Macron, Mario Draghi, Donald Trump, sunt doar câteva personalități științifice, artistice, literare, academice și politice care au absolvit școli iezuite. Și nu doar ei, ci și Nicolae Pătrașcu (fiul lui Mihai Viteazul), Miron Costin, Samuil Micu, Gheorghe Șincai, Petru Maior, Ion Budai-Deleanu, Ioan Pară, Vasile Rațiu și alți corifei ai latinității limbii române și românismului! Motiv pentru care, putem spune că teza latinității limbii române s-a născut și în creuzetul iezuit și că românismul școlii ardelene este rezultatul învățământului organizat de acest ordin călugăresc catolic în Transilvania.
Dar, adevărata lor putere de persuasiune a fost una mult mai subtilă, fiind asigurată de predicatorii de curte și duhovnicii regali, deveniți sfetnici de taină (sau nu) ai capetelor încoronate, președinților, oamenilor de stat. Acești duhovnici iezuiți au influențat decizii politice majore, au oprit sau au declanșat războaie, au schimbat dregătorii și guverne, au știut secretele, slăbiciunile și frustrările fiilor lor duhovnicești ș.a.m.d. Atât de puternici deveniseră, încât în 1778, la cererea Austriei, Franței, Spaniei și Portugaliei, Papa Clement al XIV-lea a desființat ordinul. Dar Prusia, prin Frederic cel Mare, și Rusia, prin Ecaterina a II-a, i-au asigurat supraviețuirea, transformându-și regatele în refugiile de care aveau nevoie iezuiții. Mai apoi, în 1814, ordinul a fost re-oficializat de papalitate și de atunci, până în prezent, el funcționează nestingherit, 40 dintre membrii săi fiind canonizați.
Deci, iată cum cel mai mic stat al planetei, astăzi cu suprafața de 44 de hectare și 882 de locuitori, a reușit să modeleze istoria umanității și să construiască o putere soft greu de egalat de altcineva. O monarhie absolutistă, electivă și teocratică, ce stăpânește un teritoriu național înscris în integralitatea lui în lista patrimoniului cultural mondial U.N.E.S.C.O. și folosește latina ca limbă oficială. Și care, din anul 564, de la invazia longobarzilor, și până în prezent, a fost principala putere diplomatică a Romei și continuatoarea moștenirii sale, a reușit să depășească mari momente de cumpănă, când și-a pierdut fie enoriași și parohii prin seria reformelor religioase, fie credibilitate prin scandalurile în care au fost implicați preoți și cardinali ai săi, fie teritoriile papale. Și, cu toate acestea, rămâne port-drapelul ordinului sacerdotal, adică al puterii ecleziastice, pe care încearcă să o unifice la nivel global prin Mișcarea Ecumenistă pe care o patronează, un proiect eminamente geopolitic, greu de materializat din rațiuni dogmatice, dar nu imposibil, mai ales dacă ofensiva corporatistă a ordinului economic va ajunge să perturbe major preceptele religioase ale umanității. Și, ca să răspund punctual la întrebare, deși aflat într-un soi de anacronism față de laicitatea neoliberală a Occidentului Colectiv, Vaticanul continuă să influențeze, prin mecanismele sale de persuasiune, politica internațională. Cât privește etica, ea este atât de incompatibilă cu lumea în care trăim, încât rămâne un deziderat și un subiect teoretizat de idealiști. Un subiect frumos, fără îndoială.
Ciprian Demeter: Singapore a demonstrat că un microstat poate deveni o putere regională prin disciplină, inovație și un control social strict, contrazicând ideea că democrația liberală este singura cale spre succes.
Este modelul Singapore o soluție pentru statele mici din secolul XXI sau o formă de „despotism luminat” incompatibilă cu valorile occidentale?
Alba Popescu: Singapore este un caz-școală despre rolul meritocrației și al leadership-ului patriotic în materializarea destinului manifest al unui popor. În anul 1867, Singapore era ceva mai mult decât un sat de pescari transformat în avanpost britanic. Deschiderea Canalului Suez, în 1869, și revoluția industrială ce consuma tot mai mult staniu și cauciuc aveau să-i potențeze poziția geostrategică de excepție, din dreptul Canalului Phillip, cel mai îngust segment, cu o lățime de doar 2,8 km, al sistemului maritim de sufocare Malacca-Singapore, ce separă Oceanul Indian de Pacificul de Sud. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, între februarie 1942 și septembrie 1945, Singapore s-a aflat sub ocupație japoneză, care numai prietenoasă n-a fost. Iar, după război, a trecut printr-o serie de dinamici geopolitice, de la obținerea autonomiei față de Coroana Britanică, la includerea în Federația Malaeziei, declararea independenței de stat în 9 august 1965 și retragerea militară completă a britanicilor în octombrie 1971. Tot acest proces fondator al statalității singaporeze a fost posibil datorită înțelepciunii, patriotismului și expertizei lui Lee Kuan Yew, supranumit și „părintele statului modern singaporez”, chinez Han din subgrupul Hakka, un subgrup etnic aparte, care a dăruit Chinei și altor națiuni asiatice și sud-americane lideri marcanți, care au influențat major destinele popoarelor lor. Și este suficient să îi amintesc pe Deng Xiaoping – „eminența cenușie” a statului modern chinez, arhitectul reformelor economice descrise prin sintagma „un stat, două sisteme”; Sun Yat-sen, primul președinte al Republicii Chineze (în 1912); Hu Yaobang, reformistul secretar general al Partidului Comunist Chinez din anii 1980, al cărui deces a catalizat protestele din Piața Tiananmen; generalul Zhu De, fondatorul Armatei de Eliberare a Poporului; Kang Sheng, principalul șef al serviciilor secrete și de securitate chineze în perioada lui Mao Zedong; Arthur Chung, primul președinte al Guyanei (între 1970-1980); Ne Win, dictator militar și șef de stat al Myanmar-ului timp de aproape trei decenii și mulți alții.
Revenind la Lee Kuan Yew, acesta a excelat atât prin înțelepciune cât, mai ales, prin loialitatea față de poporul său. El a fost protagonistul unui imens scandal diplomatic în anii 1960, când a dezvăluit public o tentativă eșuată a C.I.A. de a-l mitui și de a infiltra serviciile de securitate din Singapore, împiedicând, astfel, transformarea statului într-o republică bananieră. Sigur că Lee Kuan Yew a fost o mână de fier într-o mănușă mai mult sau mai puțin de catifea. Sigur că „despotismul luminat” despre care vorbiți nu prea rezonează cu modelul occidental contemporan. Dar, de ce ar fi trebuit să rezoneze? Și care este, până la urmă, modelul occidental? Este acest model expresia democrației ideale, absolute? Există așa ceva? Mă îndoiesc.
Pe de altă parte, Occidentul Colectiv nu reprezintă decât un miliard de suflete dintre cele 8,3 ale planetei, grupate în civilizații și sub-civilizații, cu propriile lor modele și ordini civilizaționale, precum au teoretizat Huntington și Kissinger. Pentru Singapore, important a fost ca „despotismul luminat” al premierului Lee Kuan Yew să se plieze pe modelul civilizațional confucianist, specific societății chinezești tradiționale, în care ierarhia, patriarhatul, disciplina, cultul muncii, meritocrația și cultul onestității sunt norme sociale firești. Ceea ce s-a și întâmplat.
Prin urmare, ceea ce noi considerăm ca fiind „despotism”, un urmaș al lui Tao și Confucius consideră ca fiind normalitate. Este vorba despre o normalitate care a transformat „Orașul leilor” – așa cum este numit portul Singapore – în principala capitală maritimă a lumii (conform Agenției Menon Consulting), cel mai mare port din Asia de Sud-Est și cel mai mare port de bunkeraj din lume, care și în condițiile blocadei maritime instituite de SUA și Iran asupra strâmtorii Hormuz, este al doilea cel mai aglomerat port din lume în privința tonajului total de marfă, după Shanghai. În acest port are loc transbordarea unei cincimi din totalul containerelor maritime mondiale și a unei jumătăți din volumul de țiței transportat anual la nivel global, fiind unul dintre primele trei hub-uri de comercializare și rafinare de țiței ale lumii.
Această performanță a fost atinsă în condițiile unui arhipelag de 714 kilometri pătrați, complet lipsit de resurse minerale și energetice, cu câteva râuri permanente care, din cauza gradienților mici, predispun la inundații masive, cu soluri puțin fertile și degradate prin eroziune, cu masă piscicolă redusă drastic de poluarea aferentă activităților portuare și pădure tropicală defrișată în mare parte. Cu alte cuvinte, în condițiile unui teritoriu ne-ofertant, din perspectiva surselor clasice de putere, incapabil să asigure spațiul și resursele vitale – alimentare, energetice, de construcții și minerale, necesare celor 6 milioane de locuitori ai statului. Și, cu toate acestea, în prezent, Singapore, statul cu patru limbi oficiale (engleză, chineză mandarină, tamilă, malaeziană) este un punct nodal al lanțurilor globale de producție și aprovizionare, de care depinde funcționarea economiei lumii! Și, ca paradoxul să fie complet, este și un exportator major de orhidee și pești de acvariu.
Desigur, pe lângă confucianism și calitatea excepțională a leadership-ului, Singapore a beneficiat și de pe urma valorii sale geostrategice, de „gardian” al permeabilității Canalului Phillip, prin care tranzitează anual miliarde de dolari în bunuri și servicii și în mod special hidrocarburile necesare economiilor Japoniei, Chinei, Coreei de Sud, dar și de pe urma valorii sale geopolitice, de spațiu de lateralitate, situat în afara zonelor de compresie de tip tampon. Aceste atribute geopolitice și geostrategice i-au deschis umbrela securitară a Imperiului Britanic, chiar și metamorfozat în Commonwealth. Astfel că, și la ora actuală, deși puterea sa militară este aproape inexistentă, Singapore este securizat prin The Five Power Defence Arrangements, pactul defensiv colectiv semnat, în noiembrie 1971, cu Australia, Malaezia, Noua Zeelandă și Regatul Unit.
Pe de altă parte, apartenența sa civilizațională la spațiul sinic și poziționarea geografică în proximitatea Chinei, au făcut ca presiunile politice occidentale să-și piardă din intensitate după anii 1970 (după ce americanii au recunoscut statalitatea Chinei Comuniste) și, mai apoi, să-i consolideze neutralitatea de facto, iar, rolul său, extrem de valoros, de placă turnantă a lanțurilor globale de producție și aprovizionare l-a făcut indispensabil bunei funcționări a economiei mondiale. Astfel, deși prins într-un „clește” geopolitic, Singapore beneficiază din plin atât de avantajele economice ale statutului său de placă turnantă maritimă a Drumului și Centurii Mătăsii, cât și de cupola securitară asigurată de britanici și aliații lor regionali, implicit de SUA.
Sigur că această bunăstare obligă statul singaporez la o politică de distanțare față de atitudinile geopolitice tranșante, indiferent din ce direcție ar veni, comportament geopolitic ce convine, în prezent, tuturor. Rămâne de văzut ce se va întâmpla în viitor, pe măsură ce competiția hegemonică din Pacific se va amplifica și pe măsură ce situația complicată din Orientul Mijlociu se va prelungi, pentru că efectele economice ale perturbării traficului maritim prin strâmtorile Hormuz și Bab el- Mandeb au început să fie resimțite de economia „tigrului” asiatic.
Ce anume va prevala în viitor în politica acestui microstat? Identitatea sa civilizațională, chineză, sau afilierea sa la lumea maritimă, anglo-saxonă? Rolul său de placă turnantă a lanțurilor de producție și aprovizionare globale sau valoarea sa geostrategică de pivot și cap de pod în dreptul canalului Phillip? Își va mai putea păstra atuurile geo-economice în condițiile unui mediu de securitate regional și global tot mai tensionat?
Sunt întrebări ale căror răspunsuri converg spre ceea ce eufemistic numim „barometru geopolitic”, pentru că stabilitatea geopolitică a unui microstat de importanța geo-economică și geostrategică a Singapore nu poate fi decât rezultatul echilibrului geopolitic dintre nucleele de putere globale. Orice debalansare între jucătorii globali, orice pierdere sau câștigare de influență se traduce în lumea micro-statelor precum Singapore prin schimbări de status-quo politic și geopolitic. Cu alte cuvinte, stabilitatea geopolitică a unui micro-stat precum Singapore este un indicator al stabilității ordinii internaționale.
Deci, ca să răspund punctual la întrebarea dumneavoastră, modelul singaporez al meritocrației, leadership-ului patriotic și al ordinii sociale reprezintă un avantaj pentru toate statele, indiferent de mărirea lor, cu condiția să nu derapeze în autoritarism. Ca să devină o soluție, însă, mai trebuie câteva atuuri, începând cu poziția geostrategică de lateralitate sau centralitate – niciodată cea intermediară / tampon – și terminând cu afilierea civilizațională și securitară la nuclee geopolitice puternice.
Ciprian Demeter: În Africa, Djibouti a transformat lipsa resurselor naturale într-o resursă geopolitică, găzduind baze militare chineze, americane și franceze, transformându-se într-o bursă a puterii militare. Până unde poate merge un stat cu „monetizarea poziției geografice” înainte de a deveni un simplu câmp de luptă pentru alții?
Alba Popescu: Foarte bună observația dumneavoastră privind monetizarea poziției geografice, pentru că, așa cum am mai spus pe parcursul discuțiilor noastre, poziția geografică poate fi un atu geopolitic și geostrategic de mare preț sau un uriaș dezavantaj. Depinde de vecinătăți. În cazul micuțului stat african – care este un ministat și nu un microstat!, poziția sa geografică în Cornul Africii, este marele atu ce i-a oferit soluția supraviețuirii. Mai exact, datorită acestei poziții excepționale, la intersecția Mării Roșii cu Golful Aden, în imediata vecinătate a Strâmtorii Bab el-Mandeb, prin care trece peste 10% din traficul maritim mondial, Djibouti s-a transformat dintr-o fostă colonie franceză ce trăia de pe urmă pescuitului și a exportului de sare, într-un veritabil „hub” militar și logistic global. Și, cum bine ați spus, datorită acestui avantaj geostrategic, Djibouti a devenit un „stat rentier”, care își obține principalele venituri din închirierea de terenuri pentru baze militare externe și din serviciile portuare. La ora actuală, Djibouti este singurul loc din lume care găzduiește simultan facilități militare ale mai multor puteri rivale, începând cu Statele Unite (Camp Lemonnier) și China (prima sa bază militară înafara teritoriului național), și continuând cu Franța (prezență militară conferită de acorduri istorice de apărare), Japonia (singura sa bază militară externă), Italia (baza logistică „Amedeo Guillet”), dar și Marea Britanie, Spania, Germania, care utilizează facilitățile existente pentru operații multinaționale. Înființate oficial pentru combaterea pirateriei maritime din Golful Aden și securizarea implicită a coridorului maritim aferent, aceste baze sunt avanposturi extrem de valoroase în competiția strategică din Oceanul Indian și nu numai. Atât de necesară a devenit prezența acestor baze în imediata vecinătate a conflictului extins din Orientului Mijlociu și a multiplelor crize africane, încât Djibouti s-a transformat într-o adevărată „oază” de stabilitate și refugiu. Și nu doar atât. Prin secesiunea Eritreei, Djibouti a devenit „plămânul” economic al Etiopiei, prin care Addis Abeba își compensează dezastrul pierderii ieșirii la mare. Mai exact, peste 95% dintre mărfurile etiopiene tranzitează portul Djibouti, unde ajung pe calea ferată ce unește cele două capitale, drum de fier construit, deloc surprinzător, de China. De altfel, China deține o pârghie majoră de influență, prin datoriile acumulate de Djibouti în relația bilaterală, ce au depășit pragul de la 70% din P.I.B., ca urmare a proiectelor de infrastructură portuară și feroviară finanțate prin împrumuturi de băncile chineze.
Această stare de fapt este rezultatul politicii abile duse de regimul președintelui Ismail Omar Guelleh (aflat la putere din 1999!), care folosește o diplomație tranzacțională, pragmatică, de echilibru, prin care evită să-și aleagă o singură tabără și profită la maximum de competiția geopolitică dintre Occident și China. Atât de bine a reușit, până acum, să gestioneze competiția, încât Camp Lemonnier se află la doar 11 km de Baza de Sprijin a Armatei Populare de Eliberare a Chinei, fără a exista incidente majore. Sigur, există tensiuni, în care spionajul reciproc joacă un rol principal, dar există și episoade de cooperare între reprezentanții locali ai celor două superputeri, astfel că, pe coridoarele palatului prezidențial din Djibouti, „diplomația de curte” este cuvântul de ordine și cooperarea de urgență o completează.
În mod firesc, extinderea conflictului din Orientul Mijlociu s-a resimțit și asupra status-quo-ului acestui stat african. Pe de o parte, au crescut costurile operaționale în porturile sale, în paralel cu volumul activităților de transbordare. Fapt ce a adus un surplus de venit autorităților portuare. Au crescut și veniturile din asistență militară și securitate, în contextul crizei regionale. Și este suficient să amintesc faptul că Uniunea Europeană a decis să dubleze sprijinul financiar destinat forțelor navale djiboutiene, pentru a securiza coastele în fața amenințării milițiilor zaidite yemenite și a pirateriei asociate.
Pe de altă parte, însă, creșterea costurilor logistice, în cazul unui stat ce-și asigură alimentele importă aproape toate produsele alimentare, materialele de construcții și combustibilii necesari funcționării sale, a determinat creșteri de prețuri la raft, inflație și scumpirea vieții populației. Prin urmare, un efect paradoxal, accentuat și de faptul că, pe fondul crizei din Marea Roșie, au crescut și costurile de transport ale containerelor etiopiene pe coridorul Addis Abeba – Djibouti. Astfel că, volumul acestora a scăzut și, o dată cu ele, taxele de tranzit pe care Etiopia le plătea vecinului său, iar capturarea recentă, chiar și temporară, de către milițiile zaidite, a Insulei Perim din strâmtoarea Bab el-Mandeb, aflată la doar 20 km de coasta djiboutiană, a adus amenințarea la granița directă a țării, punând în discuție viitorul investițiilor străine pe termen lung.
Pe cale de consecință, monetizarea poziției geografice, atunci când interesele majorității jucătorilor regionali converg, se dublează cu o solidă cupolă de securitate, dar cu condiția fundamentală a unei neutralități politice foarte bine balansate. Dacă această condiție este încălcată, riscul transformării în teatru de operații crește exponențial.
Ciprian Demeter: Andorra și Liechtenstein funcționează ca enclave de stabilitate într-o Europă marcată de ascensiunea populismului, menținând forme de guvernare tradiționale care par anacronice, dar eficiente. Există un avantaj filosofic în a conserva monarhia sau formele de conducere elitistă în statele în care comunitatea este suficient de mică pentru a fi gestionată patriarhal?
Alba Popescu: În cazul Andorrei avem de-a face cu o formă de guvernare unică în lume. Mai exact, Andorra este un co-principat parlamentar constituțional, condus de doi șefi de stat titulari, doi „co-prinți”, unul fiind președintele Franței, iar celălalt, episcopul de Urgell, stare de fapt ce rezultă din statutul geopolitic și civilizațional al acestui microstat.
Continuatoare a Marca Hispanica, statul tampon creat în Pirinei de regele francilor, Charlemagne, pentru a pune capăt conflictului dintre episcopul de Urgell și Contele de Foix, Andorra este statul care și-a păstrat neschimbate frontierele din 1278 până prezent, spre deosebire de comitatele sale „surori”, Barcelona și Aragon, care au sfârșit prin a fi anexate de Spania. Și aceasta, deoarece, ca și Djibouti, Andorra a rămas fidelă principiului neutralității, co-principatului și statutului său de stat tampon între cei doi foști hegemoni europeni, asigurându-și un scut geopolitic inexpugnabil. Astfel, nici Franța și nici Spania nu au putut anexa microstatul muntos și enclavizat fără a intra în conflict direct una cu cealaltă și amândouă cu Biserica Catolică. Pe de altă parte, cultural, Andorra aparține spațiului catalan, limba catalană fiind singura limbă oficială a principatului. Din acest punct de vedere, Andorra este un reprezentant al culturii catalane la nivel internațional, fără însă a interfera în disputele secesioniste din Spania.
Prin urmare, Andorra este statul care, în ciuda izolării sale geografice, a supraviețuit secolelor, demonstrând că arta compromisului și cupola asigurată de o mare putere ecleziastică pot suplini sursele tradiționale de putere și pot asigura stabilitatea și prosperitatea cetățenilor săi.
În ceea ce privește Liechtenstein, microstatul alpin dublu-enclavizat, adică înconjurat exclusiv de alte țări fără ieșire la mare, în speță Austria și Elveția, „arta” geopoliticii sale i-a transformat dezavantajul major al geografiei într-o prosperitate și o stabilitate remarcabile. Mai exact, neutralitatea strictă, pragmatismul diplomației, integrarea economică asimetrică, deopotrivă cu vecinii săi și cu structurile europene, precum și o casă dinastică extrem de influentă, au fost instrumentele puterii și soluțiile supraviețuirii sale statale. „Artă” construită în jurul condominiumului informal cu Elveția, cea mai importantă „ancoră” geopolitică a Liechtensteinului. Atât de profundă este legătura sa cu statul vecin, încât Elveția îi asigură apărarea și securitatea și îi reprezintă interesele diplomatice și consulare în țările în care principatul nu are ambasade proprii. Mai mult, în 1995, Liechtenstein a aderat la Spațiul Economic European și din 2011 aparține Spațiului Schengen, fără a fi membru al Uniunii Europene. Comuniunea geopolitică dintre Liechtenstein și Elveția a avut, însă, un numitor comun, acela al secretului bancar strict și al taxelor extrem de mici pentru depozitele bancare. Doar că presiunile dinspre statele europene și criticile privind facilitarea evaziunii fiscale au obligat guvernul din Vaduz să transparentizeze aceste activități, transformând Liechtenstein-ul dintr-un „paradis” fiscal opac, într-un centru financiar pe deplin integrat în fluxurile financiare globale. În concluzie, dacă Andorra folosește conducerea duală dintre Franța și Spania pentru a-și asigura supraviețuirea și prosperitatea, Liechtenstein își bazează securitatea pe Elveția, dar folosește Europa ca pe o „fereastră” economică spre lume, obținând unul dintre cele mai mari P.I.B.-uri pe cap de locuitor la nivel global.
Așa cum menționam anterior, toată această performanță este rezultatul politicii duse de liderii de la Andorra la Vella și Vaduz, lideri care fac parte, chiar și prin desemnare formală, din sistemul monarhic european, constituțional, modern. Este un sistem care a evoluat spre neutralitate politică și funcții de reprezentare. Mai exact, la ora actuală, rolul politic al caselor dinastice poate fi rezumat la acela de „supapă de siguranță” în crize politice, în care monarhul acționează ca un arbitru de ultimă instanță, și de reprezentare și negociere diplomatică. Însă, în cazul principatelor europene precum Liechtenstein sau Monaco, funcția de reprezentare este dublată de putere executivă. Cu alte cuvinte, monarhia ceremonială specifică marilor regate, în cazul microstatelor este o monarhie semi-constituțională, în care, prin referendum popular, principele continuă să dețină drept de veto asupra legilor și poate dizolva parlamentul. Și această stare de fapt este consecința balanței pozitive dintre avantajele și dezavantajele sistemului monarhic local. Avantajele, teoretic, sunt cele legate de stabilitate, continuitate și implicit predictibilitate politică, atât de valoroasă atunci când se pune problema investițiilor pe termen lung, dar și de neutralitate și putere de mediere între actorii politici în condiții de criză guvernamentală, de prestigiu și reprezentativitate internațională și, nu în ultimul rând, de simbolism național. Dezavantajele sunt, în principal, potențiala decuplare de realitățile sociale prin tradiționala distanță dintre suveran și supuși precum și costurile pentru întreținerea unei familii regale împreună cu patrimoniul său imobiliar și fastul aferent ceremoniilor oficiale în care este implicată. La acestea se adaugă anacronismul sistemului de transmitere a puterii, pe linie ereditară, și riscul accederii pe tron a unor descendenți nepotriviți unor funcții cu asemenea reprezentare și impact politico-social. Aspecte bune și rele, pe care le-am resimțit și noi în istoria noastră monarhică, domniile regilor Ferdinand cel Loial și Carol al II-lea rămânând emblematice în acest sens. Prin urmare, atât timp cât, trăgând linie, avantajele sistemului monarhic dintr-o țară depășesc dezavantajele, filozofic, economic, politic, geopolitic și cum mai doriți să le spunem, regimul dinastic este protejat de ceea ce Huntington numea „dilema regelui”. Adică, de situația în care, pe fondul democratizării regimurilor monarhice, se declanșează procesul profund de contestare a rolului și locului monarhilor în structura contemporană de putere, în paralel cu degrevarea de putere decizională la nivel statal a suveranilor și transformarea lor în simpli actori, ce-i drept bine plătiți, ai statelor.
Ciprian Demeter: Conflictul dintre recunoașterea diplomatică a Taiwanului și presiunea Chinei a transformat microstatele din Pacific în pioni într-un joc de șah global. Cum se simte responsabilitatea etică a unui stat mic atunci când votul său la ONU devine monedă de schimb într-o confruntare între două sisteme politice antagonice?
Alba Popescu: Așa cum spuneam și în intervențiile mele precedente, etica și geopolitica sunt noțiuni rareori tangențiale. De obicei ele funcționează într-un paralelism desăvârșit. Pentru un microstat, tranzacționismul și neutralitatea sunt rețete ale supraviețuirii. Prin urmare, responsabilitatea etică este ultima dintre grijile unui guvern cu minime surse bazale de putere, adică teritoriu cu resurse aferente și populație.
În ceea ce privește problema Taiwanului, aș prefera să o discutăm în cursul viitorului nostru dialog dedicat Chinei, când o vom integra într-un cadru mai larg, istoric, strategic și geopolitic.
Ciprian Demeter: Pentru statele care se confruntă cu dispariția fizică din cauza ridicării nivelului mării, timpul încetează să mai fie o dimensiune a progresului, fiind o numărătoare inversă către extincție. Cum se modifică filosofia politică a unei națiuni care știe că „acasă” este o categorie geografică temporară?
Alba Popescu: Vă referiți la situația unor state insulare și arhipelagice precum Tuvalu, Kiribati, Vanuatu, Maldive.
Mă voi opri cu analiza asupra arhipelagului maldivian, cel mai vizat de perspectiva scufundării, într-un orizont mediu de timp. Adică la o puzderie de insulițe și atoli din sud-vestul Indiei și Sri Lankăi, care abia răsare deasupra apei și formează statul cu cea mai joasă altitudine medie din lume, de doar 1,5 metri, unde așa zisul Munte Vilingili nu depășește 5,1 metri. Ei bine, această puzderie de insulițe dispersate pe o suprafață uriașă, de 90.000 de kilometri pătrați, cu zone economice exclusive și platou continental aferent, are o poziție geostrategică de excepție, care o transformă în cap de pod pentru orice competitor al Indiei la hegemonia Oceanului Indian (vezi harta din Fig.1). Și cine poate fi, în prezent, acest principal competitor? Răspunsul este ușor de intuit: China.
Mai mult, Maldivele sunt poziționate pe traseul rutelor maritime și masterplanurilor geo-economice ce unesc Canalul Suez și Strâmtoarea Hormuz de Strâmtoarea Malacca, trecând prin dreptul coastei sudice a Eurasiei, rute responsabile de tranzitul a peste 80% din volumul hidrocarburilor comercializate la nivel global și al unui volum uriaș de mărfuri dinspre Europa spre Extremul Orient și vice-versa. Cum era de așteptat, un asemenea „bulgăre de aur” geopolitic nu avea cum să fie ratat de puterile care au visat la stăpânirea lumii. Rând pe rând, de la chinezii amiralului Zheng He, la portughezii lui Bartolomeo Diaz și britanicii epocii victoriene, și de la olandezii Companiei Indiilor de vest la perșii, arabii și mogulii califatelor Asiei de Sud, cu toții și-au adjudecat porția de influență asupra arhipelagului. Chinezii medievali l-au inclus în „șiragul de perle” al avanposturilor comerciale întemeiate de amiralul He și au adus cu ei budismul. Portughezii, olandezii și britanicii l-au transformat în colonie și protectorat, iar perșii, arabii și mogulii l-au convertit la islamul sunnit moderat, de jurisprudența Shafi’ită și cu o consistentă practică sufită. Sufismul a ajuns în arhipelag pe filiera persană, prin sfântul sufit Shaykh Yusuf Shams al-Din al-Tabrizi, cel cunoscut și sub numele de Abu al-Barakat Yusuf al-Barbari, clericul care l-a convertit pe Regele Dovemi, în anul 1153. Învățătură sufită, esențialmente spirituală, axată pe marele jihad al omului cu proprii săi demoni și pe o mistică dominată de cultul morților și credința în îngeri, s-a pliat pe preceptele budiste, fiind rapid acceptată de popor. Dar, începând cu anii 1970, ca și în multe alte cazuri, petrodolarii au intoxicat cu radicalism ultraconservator, extremist, și acest colț de lume, tributar până atunci poveștilor din „O mie și una de nopți”. Astfel că, în prezent, sufismul a fost înlocuit sub presiunea ultraconservatorismului hanabillah, practicile sale fiind interzise prin lege. Această conversie a maldivienilor la islamul radical, după secole de liniște și pace, este consecința poziției sale geostrategice de excepție, în coasta Indiei. O Indie care, în perioada primului Război Rece a fost un aliat de facto al sovieticilor, care i-au furnizat tehnologie militară și și-au folosit dreptul de veto în Consiliul de Securitate al ONU ori de câte ori se puneau în discuție dosare precum Kashmirul sau situația coloniei portugheze Goa. În aceste condiții, petrodolarii misionarilor wahhabiți au servit la implantarea unui regim apropiat de saudiți și de aliații lor, americanii.
După 1991 și, mai ales după 2013, când președintele chinez Xi Jinping a lansat public Inițiativa Drumului și Centurii Mătăsii (B.R.I.), Maldivele au intrat într-o nouă paradigmă competițională, cea dintre India și China, care s-a suprapus peste precedenta, sovieto/ruso-americană. Astfel că, la ora actuală, geopolitica acestui mini-stat este similară unui pendul ce oscilează în încercarea de a păstra echilibrul față de cei patru giganți care îi vânează avantajele geostrategice. Sunt atuuri care, pe lângă poziția geografică, mai includ și porturi naturale de mare adâncime, atât de necesare andocării submarinelor nucleare și care, își sporesc utilitatea militară în cazul scufundării unei părți din arhipelag. Astfel că, în cazul Maldivelor, prezervarea statalității și asigurarea securității este rezultatul unei geopolitici ridicate de guvernul de la Malé la rang de artă a riscului asumat.
De ce spun asta? Pentru că, pe de o parte, India consideră Maldivele ca făcând parte din spațiul său de securitate și din sfera sa de influență directă, conform doctrinei sale de politică externă, așa-numita „Neighbourhood First”, adică vecinătatea mai întâi. În acest sens, India a investit masiv în infrastructura arhipelagului (podul Thilamalé) și și-a proiectat forța militară atât prin baza navală INS Jatayu de pe insula Minicoy, din apropierea arhipelagului, cu capacitate permanentă de blocadă și monitorizare, cât și prin programele de asistență militară acordate guvernului de la Malé și patrulelor comune de securizare a Canalului de 8 Grade, cum este cunoscut coridorul maritim prin care trec rutele comerciale est-vest ce leagă Orientul Mijlociu de Asia de Est.
Pe de altă parte, Maldivele sunt incluse ca punct nodal (alături de Djibouti și Sri Lanka) în masterplanul hegemonic al Chinei, care prin B.R.I. a investit masiv în proiecte de infrastructură locală, precum podul Sinamalé, și investițiile portuare – în mod special portul strategic Thilafushi de pe insula artificială cu același nume, destinat a deveni noua placă turnantă logistică și comercială a țării, investiții percepute de indieni ca făcând parte dintr-un plan de încercuire strategică a lor, subsumat doctrinei navale a „Șiragului de Perle”. Competiția dintre cei doi giganți asiatici este complicată de animozitatea, istorică deja, dintre ruși și americani, la care se adaugă și elementul islamist radical, în speță Frăția Musulmană Egipteană, tot mai facționalizată la nivel de comandă centrală și mai activă în societatea odinioară liniștită a arhipelagului.
Astfel că, la ora actuală, președintele în funcție, Mohamed Muizzu, instalat la putere la finele anului 2023, a decis să-și poziționeze țara într-o paradigmă suveranistă, de tip „Maldives First”, distanțându-se de cupola strategică indiană, și diversificându-și opțiunile printr-o strategie flexibilă de acoperire a riscului, extinzându-și parteneriatele și cu alte puteri precum China și Turcia. Un joc riscant, fără doar și poate, pentru că India are sprijinul Americii și al aliaților săi din zona Asia-Pacific (în special formatul Q.U.A.D. cu Japonia și Australia) în privința contra-balansării Chinei în Oceanul Indian, iar „capcana datoriilor” față de Beijing și New Delhi se strânge tot mai mult, pe fondul nevoii de securizare a teritoriului insular locuibil, ca urmare a proiecției de scufundare parțială a arhipelagului, nu mai departe de anul 2050. La ora actuală datoria publică a statului Maldive față de cele două puteri depășește 130% din P.I.B. și se observă cum regimul președintelui Muizzu caută să se transforme într-un „vițel alăptat de două vaci”. Mai exact, pe de o parte, prin Acordul de Liber Schimb dintre China și Maldive, au fost eliminate taxele vamale pentru 91% dintre bunuri, ceea ce a stimulat masiv turismul chinez în arhipelag și exporturile maldiviene de pește, iar, pe de altă parte, India funcționează ca un garant de ultimă instanță al stabilității financiare maldiviene, gata să ofere lichidități vitale guvernului maldivian.
Așadar, ca să răspund punctual la întrebarea dumneavoastră, ideea că „acasă” devine o categorie geografică temporară te obligă să ieși din starea de confort, să îți asumi riscuri și să începi să joci geopolitic. Ideal ar fi să găsești acel joc care, la final, oferă câte ceva important și valoros pentru fiecare dintre jucători, dar, de obicei, statele aflate într-o astfel de situație se confruntă cu jocul de tip „totul sau nimic”. Să vedem pentru cât timp guvernul de la Malé își va mai putea acoperi riscul folosind companiile chinezești pentru a construi rapid infrastructura necesară supraviețuirii fizice în fața schimbărilor climatice (insule artificiale, îndiguire etc), în timp ce apelează la capitalul indian pentru a-și menține economia pe linia de plutire și a evita falimentul suveran. În orice caz, până acum a reușit cu brio, de unde rezultă că, atunci când poziția geografică și competiția geopolitică globală îi sunt favorabile, un stat mic cu o politică îndrăzneață poate ține în șah hegemoni regionali și chiar și superputeri globale. Întrebarea este, însă, pentru cât timp?
Ciprian Demeter: Drepturile maritime și Zona Economică Exclusivă sunt legate de proiecția uscatului peste ape, dar dacă uscatul dispare, cui aparțin resursele subacvatice? Asistăm la o transformare a geopoliticii resurselor într-o bătălie juridică despre „fantomele” statelor dispărute?
Alba Popescu: Excelentă observația dvs. și oportună! Conform Convenției O.N.U. asupra Dreptului Mării, apele maritime, de până la 350 de mile marine, se stabilesc în funcție de liniile de bază ale coastei, și nicidecum față de relieful subacvatic, în speță dorsale oceanice, coline subacvatice, atoli scufundați, recife sau altceva.
Pentru că, dacă ar fi să luăm în calcul un asemenea criteriu, atunci mari mase acvatice ar putea deveni teritorii naționale ale unor state cu fațade maritime. De exemplu, într-o astfel de situație, peste jumătate din platoul continental arctic ar reveni automat Rusiei, precum se poate observa în harta din Fig. 2, în virtutea lanțului montan subacvatic Lomonosov, care este o continuare a structurii geologice terestre din Siberia. Cu atât mai mult cu cât Rusia revendică Polul Nord ca urmare a acțiunii întreprinse în 2007 de Arthur Chilingarov. Pe atunci vice-președinte al Dumei de Stat, acesta a coborât cu un mini-batiscaf la 4261 de metri adâncime și a înfipt pe fundul mării un steag național al Federației Ruse, confecționat din titan, revendicând astfel suveranitatea asupra acestui teritoriu subacvatic în baza legii „primei nopți”. Și dacă adăugăm această speță fațadelor maritime dispărute în mod natural, prin scufundare, cum va fi cazul Arhipelagului Maldivelor, dar și fațadelor maritime ale insulelor artificiale, spre exemplu construite de China în Marea Chinei de Sud, constatăm că viitorul dreptului internațional maritim este unul cât se poate de tulbure.
Așadar, răspunsul la întrebarea dumneavoastră este afirmativ. Într-un viitor deloc îndepărtat, mizele coridoarelor strategice, punctelor de sufocare submarine și resurselor minerale și piscicole vor chestiona status-quo-ul drepturilor suverane asupra apelor maritime, adăugându-se cortegiului de potențiale cauze de conflict hegemonic global.
Ciprian Demeter: Conceptul de „națiune digitală în exil” propus de state precum Tuvalu ridică problema identității naționale fără teritoriu. Mai poate exista un stat în absența pământului, doar ca o comunitate juridică în cloud? Ce impact ar avea acest precedent asupra definiției noastre despre ceea ce înseamnă a fi „cetățean al unei patrii”?
Alba Popescu: Conceptul de națiune digitală în exil sau de suveranitate digitală în cloud a apărut ca o reacție, în deplin acord cu sprintul tehnologic actual, față de riscul dispariției statelor fie prin cucerire și ștergere identitară de către agresori, fie din cauze naturale. Prin urmare, participarea la lansarea acestui concept a unui microstat arhipelagic de numai 26 de kilometri pătrați și amenințat cu scufundarea precum Tuvalu, este cât se poate de firească. Esențialmente, discutăm despre situația în care un stat-națiune, recunoscut oficial, își mută întreaga infrastructură digitală guvernamentală (registrele de stare civilă, registre fiscale, date de proprietate, serviciul de pașapoarte și serviciile administrative) și juridică (cu jurisprudența aferentă) precum și patrimoniul său cultural imaterial pe servere virtuale (în cloud), ca urmare a pierderii sau dispariției teritoriul său fizic. Cu alte cuvinte, o încercare de supraviețuire a statului și de prezervare a suveranității sale într-o patrie reclădită virtual în Metaverse și Cloud. Într-un astfel de stat devenit virtual, cetățeniile ar urma să fie menținute și fără teritoriu, chiar dacă populația va fi forțată să migreze fizic în alte țări. Mai mult, „locuitorii” unui viitor stat digital Tuvalu, Vanuatu sau Kiribati, vor continua să participe la guvernare, votând și interacționând prin platforme cloud.
Sigur că acest concept reprezintă o mare provocare la adresa dreptului internațional statuat prin Convenția de la Montevideo privind drepturile și îndatoririle statelor, din 1933, provocare ce vine să completeze spețele din domeniul dreptului internațional maritim despre care am amintit anterior. De ce afirm așa ceva? Pentru că, o dată acceptat, acest concept se poate extrapola și asupra grupărilor separatiste, deloc puține și extrem de periculoase pentru pacea globală, care își pot declara suveranitatea în cloud, ca un prim pas spre o viitoare secesiune teritorială, în baza unui nou principiu al suveranității bazate pe date și nu pe granițe. Mai mult decât atât, o astfel de națiune virtuală, o dată recunoscută, va putea deveni subiect de drept internațional și membru al comunității internaționale cu drept de vot în instituțiile aferente, chestiune care ar pune în discuție suveranitatea și status-quo-ul frontierelor statelor pe teritoriul cărora ființează separatiștii deghizați în cetățeni ai unor patrii virtuale. Cu alte cuvinte, un mare pas înainte spre mare haos global, în care unitatea fundamentală a ordinii westphaliene, pe numele său statul, își va pierde, o dată cu obligativitatea teritoriului, și consistența conceptuală.
Ciprian Demeter: Exploatarea resurselor din spațiul cosmic este un domeniu în care Luxemburgul a investit masiv, dorind să devină poarta juridică către mineritul pe asteroizi. Poate un microstat să devină „stăpânul spațiului” prin simpla creare a unui cadru legal mai atractiv decât al marilor puteri?
Alba Popescu: Luxemburg reprezintă un alt exemplu de succes din lumea ministatelor. Stat enclavizat, de numai 2.586 kilometri pătrați, prins între Belgia, Germania și Franța, Marele Ducat a reușit performanța de a deveni un jucător geopolitic și geoeconomic de primă mână la nivel european și chiar global. Și este suficient să amintesc faptul că Luxemburg este una dintre cele trei capitale oficiale ale Uniunii Europene.
Secretul performanței sale stă în conexiunile din planul puterii nonstatale ale casei sale dinastice, în vizionarismul politicii sale economice și abilitatea politicii sale externe. Mai exact, în decursul ultimului secol, Luxemburg s-a transformat dintr-o fortăreață montană, disputată istoric de marile imperii, într-un pilon al integrării europene și al finanțelor internaționale.
Supranumit „Gibraltarul Nordului” ca urmare a poziției sale geostrategice în Ardeni și Valea Mosellei, Luxemburg a fost, timp de secole, o zonă tampon, cu neutralitatea încălcată când de spanioli și de francezi, când de austrieci și de germani. Lecția amară a ultimului război mondial a însemnat și sfârșitul politicii sale de neutralitate, ministatul devenind parte a „inimii” instituționale a Uniunii Europene și unul dintre cei șase fondatori, în 1951, ai Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului. Mai mult, bine-cunoscutul Acord Schengen poartă numele unui sat luxemburghez, în care, în 1985, s-a hotărât eliminarea frontierelor interne europene. Și, nu în ultimul rând, trebuie spus că instituții fundamentale își au sediul în acest stat, de la Curtea de Justiție a Uniunii Europene, la Curtea Europeană de Conturi, Banca Europeană de Investiții și Secretariatul Parlamentului European. Prin urmare, raportat la populația de până în 700.000 de locuitori, greutatea sa politică în arhitectura instituțională europeană este colosală. Dar, să știți că această situație a mai existat în istoria multiseculară a ducatului. Mulți dintre noi am auzit despre Sigismund de Luxemburg, Împăratul Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană, cel care, împreună cu Domnitorul Mircea cel Bătrân, a luptat la Nicopole împotriva otomanilor, și care, la cererea sa, își odihnește somnul de veci în Catedrala Sfânta Maria din Oradea. Dar nu doar Sigismund a ajuns împărat romano-german, ci și alți doi predecesori ai săi din Casa de Luxemburg, demonstrând că Marele Ducat are darul de a irumpe putere, în ciuda dificilelor sale coordonate teritoriale și a resurselor limitate.
Dacă Singapore a ajuns o putere regională pe seama portului și a poziției sale geostrategice de excepție, Luxemburg a ajuns o mare putere europeană pe seama flexibilității sale economice, financiare și legislative. În primul rând, să ne amintim ce a însemnat declinul industriei oțelului în Europa anilor 1970-1980 pentru acest ministat, al cărui P.I.B. era generat în proporție de 30% de industria siderurgică! Pentru a evita falimentul total și revoltele sociale, guvernul, sindicatele și patronatele s-au solidarizat pentru a depăși criza. Astfel, în loc de concedieri masive, guvernul a finanțat reconversia profesională, sindicatele au acceptat reducerea salariilor și săptămânile reduse de muncă, iar patronatele au sprijinit prin taxe și impozite sistemul de pensii supraîncărcat de valul pensionarilor anticipate. În acest context dramatic, statul a deschis porțile investițiilor bancare, transformându-se treptat în cel mai mare centru de fonduri de investiții din Europa și al doilea din lume, după S.U.A. Atât de important a devenit acest „hub” financiar pentru bunăstarea piețelor de capital mondiale, încât menținerea stabilității sale economice și a cadrului său fiscal extrem de atractiv s-a transformat în obiectiv pentru majoritatea jucătorilor globali și implicit în scut geopolitic pentru minusculul stat din Valea Mosellei.
Iar, în ultimele decenii, pentru a-și diminua dependența de sectorul financiar, Luxemburg s-a înscris în cursa tehnologică globală, prin înființarea Société Européenne des Satellites, unul dintre cei mai mari operatori globali de sateliți, și a devenit lider global în mineritul spațial și exploatarea resurselor de pe asteroizi. Profilarea sa ca jucător spațial a fost posibilă, cum prea bine observați și dvs, datorită flexibilității sale legislative. De altfel, putem spune că legislația mineritului spațial din Luxemburg este un caz-școală despre felul în care un ministat poate folosi inovația legislativă ca sursă de putere geopolitică. Practic, prin Inițiativa SpaceResources.lu, Luxemburg a devenit inițiatorul și pionierul cadrului juridic european în domeniul exploatării resurselor extraterestre. Mai exact, în iulie 2017, Marele Ducat a adoptat legea conform căreia statul garantează companiilor private dreptul de proprietate asupra resurselor minate în spațiu, pe principiul „cine extrage, deține”. Prin această lege, companiile dețin legal tot ce pot extrage dintr-un asteroid, fără a intra în posesia sa deplină și a încălca, astfel, Tratatul privind Spațiul Cosmic, în vigoare din 1967. Prin urmare, aplicând regula conform căreia orice nu este interzis este permis, Luxemburg acordă licențe comerciale fără a revendica suveranitatea asupra spațiului, refuzând, totodată, să semneze Tratatul Lunii, din 1979, care interzice dreptul de proprietate asupra satelitului natural. Și, foarte important, legislația adoptată de Luxemburg nu impune restricții privind cetățenia beneficiarilor de licențe de exploatare spațială, precum o face legislația americană, transformând ducatul într-un magnet al companiilor de profil, ce aduc cu ele nu doar bunăstare, ci și progres tehnologic și inovație.
Performanțele din domeniul tehnologiilor spațiale, dar și din domeniul cibernetic, îi asigură și un profil de superputere tehnologică, extrem de valoros în cadrul N.A.T.O., al cărei membru fondator este. Astfel, deși deține o armată simbolică de până la 1000 de militari, Luxemburg este un aliat cheie, care și-a compensat deficitul de personal prin investiții masive în securitatea cibernetică și tehnologie spațială. Norul de Apărare Cibernetică al N.A.T.O., dezvoltat de Luxemburg, protejează datele critice ale Alianței, oferind și capabilități de calcul și stocare, astfel că, nu întâmplător, sediul central al Agenției N.A.T.O. pentru Sprijin și Achiziții, adică „sistemul vascular” logistic al Alianței se află în localitatea Capellen, din cantonul luxemburghez cu același nume. Și iată cum, un ministat de mărimea unui punct pe harta lumii, devine o putere militară nu prin numărul trupelor, ci prin tehnologie de vârf și spații digitale capabile să asigure reziliență cibernetică.
Deci, ca să răspund punctual la întrebare, în lumea mini și a microstatelor, unde sursele de putere clasice sunt în mare parte absente, orice inovație tehnologică și legislativă, orice nișă strategică, orice artificiu politic, poate face diferența dintre supraviețuire și anihilare. În cazul de față, legislația inovativă, capabilă să speculeze ambiguitățile unui tratat semnat aproape de mijlocul secolului trecut, a transformat un stat captiv într-o covată montană într-un jucător spațial de primă mărime.
Într-o rețea globală de orașe inteligente care colaborează direct peste capul guvernelor centrale, microstatele precum Singapore sau Monaco ar putea deveni nodurile principale ale puterii viitoare.
Ciprian Demeter: Va înlocui „diplomația orașelor” vechea ordine a statelor-națiune?
Alba Popescu: Bună întrebare! În primul rând mă bucur că ați pomenit de Principatul Monaco, pentru că mi-ar fi părut rău să nu pomenesc și de rețeta succesului său. Dacă Andorra a supraviețuit printr-o inovație politico-administrativă, devenind un co-principat în „inima” Pirineilor, Liechtenstein a învățat să jongleze între secretul bancar și excepționalismul normativ cu care se identifică Uniunea Europeană, iar Luxemburg s-a reinventat după un colaps major, devenind mare jucător spațial și superputere tehnologică globală, Monaco a ales o altă soluție. Scutul său geopolitic a început să se construiască o dată cu stabilirea în principat a gemenilor francezi François și Louis Blanc, care, în 1858, au deschis Le Grand Casino de Monte Carlo. Din acel moment, acest port construit la poalele unei stânci de pe Riviera franceză, a cărui unică resursă era fondul de pescuit, a devenit sinonimul luxului și al opulenței, destinația ideală a celor aleși să trăiască în „sânul lui Avram”, colosal de bogați și abisal de dispuși să plătească taxe și impozite statului în numele căruia și-au clădit averea, pentru că inaugurarea cazinoului a fost urmată aproape imediat de deschiderea hotelurilor de lux, a căii ferate Marsilia – Ventimiglia – Monaco, a magazinelor ce comercializau produse exclusiviste etc. Atât de mare a fost succesul financiar al cazinoului fraților Blanc încât, la 11 ani de la demararea acestei afaceri, statul monegasc a încetat să mai perceapă impozit pe venit de la cetățenii săi. Laxitatea fiscală și opacitatea bancară ce însoțesc în mod firesc afacerile mai mult sau mai puțin curate din cazinourile devenite emblematice pentru acest microstat s-au transformat în magnetul ce a atras super-bogații lumii. Atât de tentant a devenit principatul încât, la ora actuală, Monaco este deopotrivă a doua cea mai mică și cea mai aglomerată țară din lume, cu suprafața de 2,02 kilometri pătrați și densitate de 25.732 de locuitori pe kilometru pătrat. Cu specificația că aglomerația despre care vorbesc este alcătuită în proporție de 30% din miliardari și milionari ai planetei, Monaco având cea mai mică rată a sărăciei din lume, de 0%, cea mai scumpă piață imobiliară, cuprinsă între 40.000 și 90.000 de Euro pe metru pătrat și un P.I.B. per capita de 258.293 de euro. Acest paradis fiscal pentru „refugiații fiscali” din Europa și de pretutindeni, cu politicile sale relaxate în privința spălării banilor, fără impozite pe venit și cu impozite minimale pe profit este scutul geopolitic care îi asigură supraviețuirea, laolaltă cu umbrela securitară franceză, de care depinde organic.
Acestea fiind spuse, să revin la întrebarea dumneavoastră.
Jurnalistul american Robert Kaplan este un teoretician al unei lumi a statelor pulverizate în conurbații, megalopolisuri și alte unități subnaționale, al unei întoarceri la modelul antic și medieval al orașelor-cetăți, adică la un soi de neoantichitate pregătită pentru viitoarele „neo-războaie peloponesiace”, în care ostilitățile se vor desfășura pe pământ și ape, în aer și spațiu, în mințile oamenilor și pe ecranul computerelor, combatanții fiind umani, semi-umani și non-umani, iar strategii vor fi conectați la inteligență non-umană și absolut lipsită de empatie. Dar una este teoria, alta este practica. Până la pulverizarea statelor, practicienii haosului trebuie să treacă de „gardienii” ordinii westfaliene, care rămân superputerile acestei lumi și marile puteri cu aspirații hegemonice. Prin urmare, aceste orașe-stat despre care amintiți sunt și vor fi relevante doar pentru că cei mari și puternici au nevoie de ele așa cum sunt. În momentul în care rolul pe care-l joacă în teatrul geopolitic al „greilor” și „semi-greilor” planetei se va încheia, se va sfârși și relevanța și poate chiar existența lor, pentru că, până la urmă, oricât de inteligent și inovativ, de diplomat sau de supus ai fi, sfârșești prin a te supune legităților geopoliticii, care încep cu interesul și sfârșesc cu dominația. Așadar, atât timp cât lumea va fi tributară ordinii westfaliene, aceste orașe-stat pot fi, cel mult, „curieri diplomatici”. Unii surprinzător de eficienți, inovativi, flexibili și permisivi, dacă situația o cere.
Nuclearelectrica urmărește cu precădere protejarea intereselor părții române, asumarea echilibrată a riscurilor între parteneri și disciplina financiară ca și coordonate esențiale în continuarea și atragerea investițiilor, a declarat pentru Mediafax Mihai Gioară, directorul general al Societății Naționale Nuclearelectrica (SNN) începând din 3 octombrie, după ședința AGA de joi.
Declarațiile vin după analiza elaborată de companiile implicate în proiect și după ce acționarii au primit raportul emis de către Corpul de Control al Prim-ministrului după controlul de la Nuclearelectrica – ce vizează activitatea companiei pentru dezvoltarea proiectului reactoarelor modulare mici în România – publicat integral de companie, cu mai multe pasaje secretizate, pe 11 septembrie, după decizia luată în unanimitate în acest sens de acționarii companiei controlate de stat, prin Ministerul Energiei.
Conform partenerilor, prin proiectul SMR, cu o durata de viață de peste 60 de ani, de la punerea în funcțiune, vor fi înlocuiți cei 600 MW instalați în fosta termocentrală de la Doicești cu 462 MW energie curată generată de șase reactoare modulare mici (SMR), o tehnologie a americanilor de la NuScale. Aceștia au anunțat că vor fi disponibile aproximativ 4.000 de locuri de muncă pe perioada dezvoltării: 200 de locuri de muncă permanente, 1.500 în timpul perioadei de construcție, 2.300 de locuri de muncă în producția și asamblarea componentelor, la care se adaugă dezvoltarea unei industrii conexe și atragerea de investiții asociate.
Poziția acționarului majoritarStatul român, prin Ministerul Energiei, deține pachetul majoritar, de 82,49% din acțiunile Nuclearelectrica, iar această deține jumătate din compania de proiect de la Doicești, RoPower Nuclear S.A., alături de compania privată Nova Power&Gas, parte din grupul E-INFRA al clujenilor Teofil Mureșan, Simion Mureșan și Marian Pantazescu.
„Votul este exprimat exclusiv în raport cu datele, informațiile, analizele, propunerile și fundamentările aprobate la nivelul Consiliului de Administrație, astfel cum acestea au fost înaintate acționarilor societății.
Reprezentatul Ministerului Energiei în AGEA a solicitat conducerii societății să acționeze cu prudență, diligență și în interesul societății în cadrul demersurilor ce vizează inclusiv respectarea și ducerea la îndeplinire a concluziilor și recomandărilor din Raportul Corpului de Control al Prim Ministrului nr. 6016/10.06.2026.
Societatea va întreprinde toate demersurile necesare pentru clarificarea, în cel mai scurt timp posibil, a disponibilității partenerului tehnologic de a-și asumă angajamente comerciale obligatorii, precum și obținerea concluziilor tehnice necesare clarificării aspectelor privind siguranță și acceptabilitatea amplasamentului. Rezultatele acestor demersuri trebuie să constituie elemente esențiale pentru reevaluarea fezabilității proiectului și fundamentarea deciziilor ulterioare, în conformitate cu hotărârile organelor corporative competențe.
Acționarul Ministerul Energiei consideră necesară inițierea demersurilor de actualizare a strategiei de implementare a proiectului SMR, inclusiv prin evaluarea comparativă a tehnologiilor disponibile și a scenariilor de dezvoltare, astfel încât soluția selectată să răspundă în mod optim intereselor energetice ale României. Această analiză trebuie să fie obiectivă, fundamentată tehnic și economic și să țină seama de riscurile specifice unui proiect de tip FOAK, de maturitatea tehnologiilor analizate și de condițiile concrete de implementare”, a menționat acționarul majoritar, privind ordinea de zi a AGA de joi, publicată la BVB.
Traseul proiectuluiAcționarii Nuclearelectrica au aprobat, în februarie 2026, decizia finală de investiție a proiectului reactoarelor modulare mici (SMR) de la Doicești condiționată de îndeplinirea unor cerințe esențiale pentru fezabilitatea proiectului. Aprobarea a stabilit astfel cadrul în care investiția poate avansa, continuarea sa fiind dependentă de îndeplinirea condițiilor asumate.
Potrivit declarațiilor lui Mihai Gioară pentru Mediafax, ca urmare a evaluărilor recente realizate cu privire la proiectul SMR, Nuclearelectrica a promovat o nouă abordare prin care să fie diminuate riscurile asupra proiectului generate de neîndeplinirea condițiilor deciziei de investiție.
Astfel, din această perspectivă, conducerea actuală a Nuclearelectrica a prioritizat condițiile esențiale care determină fezabilitatea investiției și a stabilit un plan concret de măsuri adaptat contextului actual.
„În acest demers, Nuclearelectrica urmărește cu precădere protejarea intereselor părții române, asumarea echilibrată a riscurilor între parteneri și disciplina financiară ca și coordonate esențiale în continuarea și atragerea investițiilor”, a transmis șeful companiei.
În urma evaluării gradului de îndeplinire, peste 80% dintre aceste condiții sunt neîndeplinite în prezent. Printre aspectele rămase nesoluționate se numără cerințe esențiale privind relația cu partenerul tehnologic, protejarea intereselor părții române în raport cu acesta și clarificarea situației amplasamentului. Acest stadiu impune corelarea activităților și a cheltuielilor cu perspectivele concrete de îndeplinire a condițiilor necesare proiectului.
În acest context, noua conducere a Nuclearelectrica urmărește concentrarea eforturilor asupra a trei priorități:
„Abordarea Nuclearelectrica rămâne ancorată în Parteneriatul Strategic dintre România și Statele Unite ale Americii și în Acordul Interguvernamental privind cooperarea în domeniul nuclear, ratificat prin Legea nr. 200/2021. Mulțumim instituțiilor americane și române pentru implicarea și sprijinul constant acordate în această perioadă. Au participat activ la eforturile de deblocare a negocierilor și au demonstrat, încă o dată, solidaritatea strategică dintre cele două țări. Cooperarea nucleară româno-americană rămâne o prioritate pentru noi, iar orice pas următor va fi făcut exclusiv în spiritul acestui parteneriat”, a declarat directorul general al Nuclearelectrica, Mihai Gioară.
„Separat de acest cadru strategic, relația comercială cu NuScale trebuie să se bazeze pe angajamente ferme și pe o alocare echilibrată a riscurilor, așa cum se practică la proiectele de tip first-of-a-kind. Pentru a putea continua Proiectul SMR de la Doicești, sunt necesare un Acord-cadru angajant și asumarea uneia dintre opțiunile privind achiziția modulelor prevăzute în Studiul de Fezabilitate. Avem în continuare un interes comun ca proiectul să reușească. Însă, ca administratori responsabili ai resurselor companiei și ale statului român, avem datoria să clarificăm aceste condiții într-un termen rezonabil și să ne asigurăm că riscurile nu sunt suportate disproporționat de partea română”, a subliniat șeful Nucleareelctrica.
Conform conducerii companiei, pentru susținerea acestor obiective, Nuclearelectrica propune eficientizarea activității RoPower Nuclear, inclusiv prin optimizarea costurilor și alocarea prioritară a resurselor către soluționarea condițiilor esențiale. Dimensionarea activității companiei de proiect trebuie să reflecte necesitățile acestei etape și să limiteze angajarea unor cheltuieli care nu contribuie direct la clarificarea fezabilității investiției.
În egală măsură, Nuclearelectrica, dorește să îmbunătățească mecanismele de monitorizare și control al acționarilor RoPower Nuclear SA, inclusiv din perspectiva statutului SNN de operator nuclear unic al României și al expertizei și profesionalismului de care a dat dovadă în gestionarea altor proiecte similare, precum Retehnologizarea Unității 1 de la CNE Cernavodă.
Potrivit conducerii SNN, în urma aprobărilor corporative necesare, RoPower Nuclear urmează să elaboreze și să implementeze un plan de măsuri pentru atingerea acestor obiective, iar demersul va permite evaluarea progreselor și fundamentarea deciziilor ulterioare în raport cu angajamentele partenerilor, condițiile tehnice și resursele disponibile.
„Prin această abordare, Nuclearelectrica urmărește ca deciziile privind viitorul proiectului SMR să se bazeze pe condiții tehnice și economice solide și pe responsabilități clar asumate. Protejarea intereselor companiei, ale acționarilor săi și ale statului român, alături de construirea unui cadru de cooperare echilibrat și predictibil pentru partenerii americani, reprezintă premise complementare pentru dezvoltarea unui parteneriat durabil. Obiectivul este valorificarea cooperării româno-americane în domeniul nuclear prin proiecte viabile, care să genereze beneficii reciproce pe termen lung”, a transmis Mihai Gioară.
Luca Niculescu a spus că în perioada imediat următoare, Executivul va prezenta situația financiar-bugetară a țării și va pregăti următoarea rectificare bugetară, pe baza datelor disponibile.
Anunțul a fost făcut în cadrul unui eveniment dedicat unui spital nou, construit de la zero din fonduri europene, care urmează să intre în administrarea Institutului „Marius Nasta”.
„Astăzi am decis, după discuțiile pe care le-am avut și cu președintele PSD, domnul Sorin Grindeanu, și, evident, cu ministrul Finanțelor, domnul Alexandru Nazare, să rezolvăm situația urgentă a rectificărilor necesare pentru deblocarea finanțărilor din domeniile prioritare”, a declarat premierul.
Sistemul sanitar, prioritateȘeful Guvernului a subliniat că funcționarea sistemului sanitar reprezintă o prioritate și că nici personalul medical, nici pacienții nu trebuie să se confrunte cu dificultăți în accesul la îngrijiri și tratamente.
„Fondurile alocate sănătății, construirea spitalelor, dezvoltarea serviciilor medicale și pregătirea personalului sanitar nu trebuie considerate cheltuieli. Sunt investiții pe termen lung în viitorul națiunii române”, a afirmat Luca Niculescu.
Premierul a recunoscut că România se confruntă cu presiuni bugetare, dar a susținut că finanțarea sistemului medical trebuie tratată ca o prioritate. El a invocat un studiu al Organizației pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE), publicat anul trecut, potrivit căruia cheltuielile pentru sănătate raportate la fiecare cetățean sunt semnificativ mai mici decât media europeană, situându-se la aproximativ jumătate din aceasta.
În opinia premierului, politicile din domeniul sănătății trebuie să țină cont de practicile europene, cu accent pe investițiile în infrastructura medicală, prevenție și accesul cetățenilor la medicamente.
Niculescu a atras atenția și asupra costurilor sociale ale subfinanțării sistemului, menționând suferința pacienților, creșterea numărului de persoane cu boli cronice, viețile care nu pot fi salvate și ieșirea prematură a unor angajați din activitatea profesională.
Premierul a mai spus că responsabilitatea decidenților este să mențină echilibrele bugetare, urmărind în același timp impactul finanțării asupra serviciilor esențiale pentru populație.
