Piaţa valutară („foreign exchange market” sau „ForEx”) a apărut cu mii de ani în urmă, dar a început să se dezvolte rapid odată cu apariţia şi evoluţia comerţului internaţional şi a mijloacelor de telecomunicaţii (telegraf, telefon, internet).
Participanţii organici ai acestei pieţe reprezintă întreprinzătorii, care efectuează schimb de marfă-bani cu ţările care folosesc altă valută, aşa-numiţii importatori şi exportatori. Această piaţă este indispensabilă pentru participanţii sus-menţionaţi pentru că fluxul de cheltuieli şi venituri are loc în diferite valute. În lumea modernă, unde nivelul concurenţei este foarte înalt, limitele unui profit curat, în unele sectoare, de obicei nu depăşesc 3-5% din cifra de afaceri. Asta înseamnă că, în caz de schimbare minoră în cursul valutar, afacerea, care în alte condiţii este profitabilă, riscă să falimenteze, dacă aceasta nu are posibilitatea de a-şi proteja economiile („hedging”). Lipsa unui astfel de instrument ar duce cu siguranţă la scăderea eficacităţii economiei mondiale.
Deoarece cererea şi oferta pentru o valută sau alta, din partea importatorilor şi exportatorilor, poate să difere în timp, pe piaţă există aşa-numiţii agenţi sau intermediari („ForEx dealers”). De obicei, aceştia sunt băncile sau oficiile de brokeraj, care liniştesc fluctuaţiile periodice ale pieţei provocate de o suprasolicitare de valută.
Dat fiind faptul că acest gen de activitate este urmat de riscuri, agenţii sus-menţionaţi sunt gata să o îndeplinească exclusiv pentru o remunerare. Astfel, clientul care se adresează agenţilor pentru anumite servicii, în cunoştinţă de cauză, se află într-o poziţie puţin avantajoasă. Această „poziţie puţin avantajoasă” reprezintă o sumă de bani pe care clientul o plăteşte pentru serviciul de transfer al riscului valutar de la client la agent. Un transfer identic al riscurilor are loc, spre exemplu, în domeniul asigurărilor. Încheind un contract de asigurare a proprietăţii, spre exemplu, clientul se află în acea „poziţie puţin avantajoasă” faţă de compania de asigurări, deoarece achită prima de asigurare care, în medie, acoperă nu doar plăţile cazului asigurat, dar şi cheltuielile companiei de asigurare (salarizarea angajaţilor, chiria oficiului etc.) şi profitul ei. În acest caz, ca şi în situaţia privind serviciile agentului valutar, clientul plăteşte companiei de asigurări pentru că ea îşi ia povara riscurilor pe care până acum a dus-o clientul.
În businessul asigurărilor şi cel al schimbului valutar, metoda de colectare a plăţii pentru servicii puţin diferă. Dacă în asigurări achitarea se efectuează prin colectarea primei de asigurare într-o mărime absolută (de exemplu, plata lunară de 1.000 de lei), atunci în cazul schimbului valutar, achitarea ia forma diferenţei de curs la vânzare-cumpărare („bid-ask spread”), deci în realitate clientul întotdeauna cumpără valută la un preţ puţin mai ridicat, dar vinde un pic mai ieftin decât preţul pe piaţă. Această diferenţă în modul de colectare apare din cauza că, spre deosebire de asigurări, unde identitatea clientului este bine cunoscută asigurătorului, iar asigurătorul îi este bine cunoscut clientului, în cazul schimbului valutar clientul şi agentul se află într-un proces permanent de redistribuire a riscului valutar, deci participanţii întotdeauna se schimbă. În schimbul valutar, achitarea serviciilor este determinată în mărime relativă şi de obicei se află în limitele a 0,005-0,030% din sumă. Astfel, de exemplu, asigurarea unui risc valutar în mărime de 1.000.000 de lei poate fi efectuată achitând o sumă mai mare cu 50-300 de lei decât preţul pe piaţă.
Deoarece piaţa valutară nu dispune de conturi corespondente între vânzător şi cumpărătorul final, dar şi din cauza că această piaţă dispune de o lichiditate enormă, este foarte uşor să devii participant pe această piaţă. Atât cumpărătorul, cât şi vânzătorul nu fac schimb de valută între ei, se achită doar diferenţa de curs. Întrucât viteza de schimbare a cursului valutar este limitată, o garanţie în mărime de 1-3% din suma transferului deseori este suficientă pentru a-i permite agentului valutar „să se asigure” că clientul este capabil să-i plătească diferenţa de curs. Acest lucru reprezintă un avantaj suplimentar pentru exportatori şi importatori, dar şi pentru toţi ceilalţi participanţi care doresc să se asigure împotriva unui risc valutar. Pe de altă parte, în condiţiile date se creează o situaţie periculoasă, favorabilă pentru cei care, din anumite cauze, doresc să joace pe piaţa valutară. Vă reamintim că garanţia în mărime de 10.000-30.000 de lei permite efectuarea unei tranzacţii de 1.000.000 de lei. Deoarece piaţa valutară este foarte dinamică, aceşti jucători deseori o percep ca un gen de cazinou, efectuând zilnic o mulţime de tranzacţii similare. Fiecare dintre aceste tranzacţii se efectuează la un preţ mai mare cu 50-300 de lei decât preţul de piaţă, care de fapt reprezintă comisionul agentului valutar. Dacă presupunem că un astfel de jucător nu are careva capacităţi deosebite de a prognoza comportamentul pieţei, el, conform teoriei probabilităţii, va pierde zilnic o sumă identică comisionului agentului valutar.
Statistic vorbind, există probabilitatea că vom avea norocul să acoperim cheltuielile pentru comision prin alegerea corectă a direcţiei pieţei, dar asta va tinde spre zero odată ce tranzacţiile sunt făcute într-un mod repetitiv. Să exemplificăm. Să presupunem că:
– jucătorul, din întâmplare, alege direcţia de orientare a pieţei;
– există doar două variante posibile în acest joc: un câştig în mărime de 50 unităţi convenţionale sau o pierdere în mărime de 50 unităţi convenţionale;
– ori de câte ori jocul se repetă, trebuie de achitat un comision în mărime de o unitate convenţională când se iniţiază o tranzacţie şi o unitate convenţională pentru fiecare încheiere a tranzacţiei. Aşadar, 2 unităţi convenţionale pentru fiecare tranzacţie.
În astfel de condiţii, probabilitatea că jucătorul va ieşi câştigător după un anumit număr de repetări ale jocului se împarte în felul următor:
– 48% probabilitate de câştig după primul joc, (Z=0,08)
– 40,1% probabilitate de câştig după 10 jocuri, (Z=0,253)
– 21,2% probabilitate de câştig după 100 de jocuri, (Z=0,8)
– 3,7% probabilitate de câştig după 500 de jocuri, (Z=1,789)
– 0,57% probabilitate de câştig după 1.000 de jocuri, (Z=2,529)
Este evident că astfel de rezultate, mai devreme sau mai târziu, vor duce la faptul că jucătorul îşi va pierde garanţiile care se află pe contul agentului valutar. Acest tip de comportament deseori este alegerea jucătorului bazată pe necunoaştere, deci îl costă scump.
Prin urmare, ce este totuşi piaţa ForEx: o investiţie, o asigurare sau un gen de cazinou? Probabil, toate trei variante sunt corecte. Aş compara acest instrument financiar cu un topor cu un tăiş foarte ascuţit: nişte mâni dibace ar putea construi o casă cu ajutorul lui, iar un neîndemânatic şi-ar putea tăia braţul cu el.
Cernîşev Roman Iurie,
CFA, Master în Administrarea Afacerilor, Master în Economie, manager investiţional profesional şi consultant financiar pe site-ul: www.findir.md
