Vasile Chirtoca: „Suntem capabili să creăm o industrie de calitate şi la noi acasă, în Moldova”

– Dle Chirtoca, având în vedere că întreprinderile din holdingul Daac Hermes Grup activează atât în sectorul real, cât şi cu instituţiile financiare, o să încep interviul cu o întrebare despre Acordul de comerţ liber Moldova-Uniunea Europeană. Au făcut cunoştinţă specialiştii Dvs. cu acest document? Care sunt aprecierile lor referitor la impactul Acordului, în general, şi asupra companiilor din holding, în special?
– Specialiştii noştri încă nu au studiat întregul document. Procesul e în deplină desfăşurare şi e prematur să vorbim despre anumite aprecieri sau concluzii concrete. Acest document trebuie studiat împreună cu actele normative, regulamentele şi alte documente ale Uniunii Europene, la care face referinţă textul Acordului. Este un volum de muncă enorm, pentru care e nevoie de timp şi de specialişti. În prezent, studiem acest document, pe care l-am transmis tuturor directorilor financiari şi managerilor şi sper că vom putea formula o primă opinie colectivă pe care o vom aduce la cunoştinţă conducerii ţării.
Aş vrea, totuşi, să remarc că posibilitatea accesului nelimitat pe o piaţă mare este o perspectivă excelentă. Problema este în ce măsură vom putea corespunde cerinţelor acestei pieţe şi cât de repede va fi deschisă piaţa internă pentru produsele europene. Oricum, cred că acest acord nu va reprezenta un sprijin serios pentru producătorul autohton pe termen scurt. De aceea, trebuie să gândim în perspectivă, nu doar pentru că am rămas în urmă din punct de vedere al tehnologiilor, căci avem sectoare suficient de dezvoltate, sau că la etapa iniţială vor exista anumite bariere şi facilităţi pentru produsele europene sensibile. Problema noastră constă în faptul că majoritatea companiilor moldoveneşti nu au o „pernă” financiară. E bine cunoscut faptul că mulţi producători occidentali se bazează pe un fundament financiar puternic, pe o bază intelectuală acumulată timp de decenii, capitaluri istorice. Pentru lansarea unei producţii ce va înlocui importurile, dar şi pentru exporturi e nevoie de investiţii majore. Companiile europene exportatoare au acces nelimitat la finanţare pe pieţele de capital şi în băncile comerciale. La noi situaţia e mai complicată şi reprezintă unul din cele mai importante dezavantaje competitive ale noastre.
Un exemplu foarte relevant este cel al situaţiei de pe piaţa de parfumerie şi cosmetice din Moldova. Bugetele alocate de producătorii mondiali pentru campaniile de publicitate pe piaţa moldovenească se ridică la milioane de euro. Vă imaginaţi ce sume cheltuiesc aceste companii pe pieţele din Ucraina, Rusia sau UE? Evident, corporaţiile internaţionale au capital suficient şi îşi pot permite acest lucru. Noi avem producţie nu mai puţin calitativă decât companiile globale dar, ca să intrăm, de exemplu, pe piaţa Germaniei, trebuie să desfăşurăm o campanie de marketing şi publicitate, care costă zeci de milioane de euro, pe care Viorica Cosmetic îi poate câştiga doar în zeci de ani. De aceea, nu putem vorbi despre condiţii egale. În aceeaşi situaţie se află, practic, toţi producătorii locali.
Astfel, statul trebuie să fie preocupat ca, odată deschisă piaţa internă pentru marile companii internaţionale, şi noi să putem ocupa piaţa europeană care ni se va deschide. Putem constata că anumite măsuri deja au fost întreprinse: vinificatorii deja s-au unit în asociaţii de producători cu indicaţie geografică protejată, au fost create noi instituţii de stat în domeniu etc. Personal, consider că trebuie bugetate fonduri de milioane, dacă se poate în euro, pentru promovarea brandurilor moldoveneşti în UE. Am în vedere atât brandul naţional Wine of Moldova, cât şi alte grupuri de mărfuri. Intrarea pe pieţele europene trebuie să fie finanţată inclusiv de stat. Dacă nu vom avea acest sprijin, nu vom putea beneficia de perspectivele ce ni se oferă.

– Dar, pentru aceasta statul trebuie să dispună de resurse?
– Pentru a primi ceva, de exemplu, impozite achitate, locuri de muncă create etc., trebuie să investeşti. Această regulă e valabilă atât pentru gestionarea unei întreprinderi, cât şi pentru gestionarea unui stat. În special, a unui stat precum Moldova. Putem analiza exemplele ţărilor producătoare de vinuri, cum ar fi Africa de Sud, Chile, Australia sau Noua Zeelandă. Acum 30 de ani, acestea produceau vinuri simple cunoscute doar pe piaţa locală. Astăzi, însă, vinurile lor sunt cunoscute în toată lumea, iar aceste ţări sunt printre principalii exportatori mondiali. În mare parte, acest rezultat se datorează sprijinului masiv din partea statului.
Vreau să vă dau exemplul Coreii de Sud. Cu 50 de ani în urmă, nimeni nu auzise de companii ca Samsung sau LG. Atunci, statul sud coreean participa activ la crea­rea acestor companii. Se căutau companii mici, dar de succes, şi li se propuneau sprijin în dezvoltarea, se căutau investitori, li se creau condiţii favorabile de activitate. Un stat ca al nostru, care vrea să producă, dar care are o piaţă internă mică şi deschisă din toate părţile, trebuie neapărat să realizeze programe semnificative de susţinere a businessului. Şi doar aşa, în perspectivă medie şi lungă, vom beneficia de deschiderea pieţei europene, pentru că având o piaţă mare de desfacere, poţi dezvolta mai uşor o producere competitivă. Altceva este că posibil nu trebuia să ne grăbim atât de mult, dar aceasta e o chestiune politică.

– Recent, a fost prezentată opinia precum că cel mai important lucru e să plăteşti impozite şi nu contează dacă compania este una ce produce sau care importează. În contextul semnării acordului cu UE, ar trebui piaţa să se debaraseze de companiile ineficiente?
– Această abordare reprezintă unul din argumentele prin care suntem convinşi de avantajele globalizării. Însă, exemplul altor ţări, în special al Bulgariei, care a fost „curăţată” de producătorii ineficienţi, ne arată şi cealaltă faţadă a monedei: ştiţi că cei mai mulţi bulgari muncesc în afara ţării? În Moldova procesul migraţiei forţei de muncă era larg răspândit încă înainte de semnarea acordurilor cu UE şi, dacă statul nu va întreprinde nimic, atunci ţara riscă să rămână, în general, fără populaţie aptă de muncă. Cine va educa atunci copiii, cine va frecventa şcolile, va învăţa profesii, va crea ceva nou şi dezvolta lucrurile deja existente?
Consider că avem nevoie nu de lozinci, ci de investiţii. Lozinca poate fi una singură: „creăm condiţii de viaţă şi activitate pentru investitori”. Vă rog să atrageţi atenţia – nu doar pentru investiţii, ci pentru investitori. Iar investitorii nu trebuie să fie neapărat locali. Pot fi şi străini, dar să trăiască şi să muncească aici. Atunci când un investitor trăieşte aici, el îşi leagă viitorul propriu de viitorul acestei ţări, el gândeşte proiecte noi de dezvoltare, legate de necesităţile acestui stat. Aş vrea să remarc aici că sunt importante nu doar proiectele de producere, unde se plătesc salarii minime şi care sunt situate într-o zonă economică liberă, pentru a plăti cât mai puţine impozite şi a transfera întregul profit peste hotare. Eu am în vedere investitori care, dezvoltându-şi afacerea, ar contribui la dezvoltarea întregii ţări.
În Moldova avem foarte multe de făcut. De exemplu, noi, ca producători de produse cosmetice calitative şi ecologice, pledăm pentru informarea consumatorului despre calităţile produselor de care acesta face uz. În acest context, consider că trebuie să consolidăm controlul calităţii produselor de import, ca organele de resort să efectueze propriile controale, dar să nu se bazeze pe un document emis de alte state. Pe de altă parte, trebuie să depunem eforturi ca certificatele noastre de calitate să fie recunoscute în ţările europene.
Cunoaşteţi faptul că Daac Hermes pledează pentru înăsprirea cerinţelor faţă de protecţia mediului ambiant. Statul ar trebui să înainteze cerinţe şi acţiuni drastice şi clare. Majorarea vârstei permise pentru importul automobilelor uzate, pe de o parte, strangulează piaţa de automobile noi, iar pe de alta, reprezintă o bombă cu efect întârziat din punct de vedere ecologic. De aceea, consider că în loc să ne punem speranţe în cineva, reieşind din beneficii pe termen scurt, trebuie să ne facem temele pentru acasă.

– Al doilea grup de întrebări, planificate pentru discuţia cu Dvs. ţine de piaţa de capital. Sunteţi unul dintre primii jucători de pe piaţa valorilor mobiliare. În ce măsură, acest sector creează condiţii pentru dezvoltare şi dacă legea privind piaţa de capital Vă satisface aşteptările?
– În principiu, eu nu sunt un adept al pieţei valorilor mobiliare de model american. Îmi plac Statele Unite, vizitez cu plăcere această ţară, unde am mulţi prieteni, însă modelul de piaţă creat acolo nu-mi place. În primul rând, pentru că e o piaţă speculativă. O companie care a înregistrat un IPO (Initial public offering), a obţinut capitalul necesar, însă evoluţia de mai departe a acţiunilor sale nu depinde şi nu poate fi controlată de companie. Investitorii sunt sfătuiţi în decizii de către consultanţi investiţionali tineri, cu studii foarte bune, care cunosc 4-5 limbi, dar care se schimbă foarte des şi care nici măcar nu au vizitat companii­le ale căror acţiuni le tranzacţionează. Această piaţă speculativă acţionează în paralel şi nu are nici o legătură cu activitatea companii­lor tranzacţionate. Astfel, în perioade de criză, mulţi investitori îşi pierd banii. Este o tragedie pentru toţi dar, în special, pentru oamenii cu venituri medii. Din punct de vedere economic, ştiinţa occidentală justifică aceste lucruri. Dar este oare normală situaţia în care acumulezi prin muncă cinstită o anumită sumă, o dai cuiva să o investească, iar în final o pierzi sau aceasta devine de 10 ori mai mică? Oficial şi legal. Eu cred că nu e corect. E o cruzime în raport cu oamenii.
Noi am trecut deja prin această experienţă, atunci când plasam valorile mobiliare ale emitenţilor. Desigur, circa 60% dintre oamenii care au cumpărat aceste acţiuni au ieşit în câştig, iar aproximativ 30% – au pierdut. Şi noi am pierdut. Am fost nevoit să privesc în ochii acestor oameni, în anii `90, şi m-am gândit foarte mult cum ar trebui organizată această piaţă.
Atunci când a fost lansat procesul de privatizare, fondurile de investiţii au avut interdicţia de a procura pachete de control în capitalul întreprinderilor, bazându-se pe experienţa occidentală. De fapt, în occident nu exista nici o reglementare în acest sens, iar scopul a fost de a diviza capitalurile pentru ca, mai târziu, cuiva să-i fie mai uşor să le consolideze. Noi eram conştienţi că trebuie să ne concentrăm pe întreprinderi, în caz contrar, vom pierde. Deja consultasem experienţele occidentale şi am constatat, că nu existau nici un fel de restricţii pentru activitatea fondurilor de investiţii. Am văzut că fondurile activează raţional, intens, urmându-şi obiectivele stabilite. De exemplu, fondul investiţional al grupului NCH Advisors, condus de Victor Popuşoi, are o activitate foarte clar focusată. Fondul a cumpărat fabrica de bere „Vitanta”, a adus-o în ordine şi a vândut-o contra unei sume semnificative. A mai realizat şi alte câteva proiecte reuşite. De exemplu, acum câţiva ani a cumpărat pachetul de control al fabricii de încălţăminte Zorile. Pentru Moldova e un proiect important, inclusiv pentru că înlocuieşte produsele de import. Astfel e clar, că asemenea investitori nu au fost interesaţi de pachetele de acţiuni de 10%, deoarece au avut nevoie de control asupra companiei.
Deci, ca fost manager al unui fond investiţional, consider că sistemul nu trebuie să permită corporaţiilor să conlucreze cu investitori neprofesionişti. Adică, toate investiţiile venite de la investitori neprofesionişti trebuie să treacă prin fonduri investiţionale. Cerinţele faţă de managementul şi personalul acestor fonduri trebuie să fie foarte stricte, atât în ceea ce priveşte calificarea, cât şi trecutul sau alte aspecte din viaţa lor.
Doar astfel de companii trebuie să aibă posibilitatea să colecteze, în calitate de fonduri mutuale, resursele investitorilor neprofesionişti. Dacă investesc banii în acţiuni, atunci pachetul trebuie să fie, cel puţin, de blocaj. Consider că sunt activităţi pe care trebuie să le gestioneze managementul companiei şi activităţi care ţin de responsabilitatea acţionarilor. Dacă una din aceste părţi nu-şi realizează obligaţiunile, atunci în cadrul societăţii pe acţiuni apar probleme. De exemplu, atât legea privind societăţile pe acţiuni, cât şi statutele acestora prevăd proceduri şi obligaţii pentru ambele părţi. Dacă acţiunile sunt dispersate între mulţi acţionari e foarte dificil să controlezi şi să apreciezi calitatea managementului. Nu există o persoană în măsură să ceară prezentarea planurilor, rapoartelor, nu este realizat potenţialul activelor. De exemplu, în societăţile noastre pe acţiuni managerul are dreptul să se ocupe doar de businessul procedurilor. În alte societăţi, managerii au dreptul să dea în arendă proprietăţile, să le schimbe, să creeze noi companii, acţiuni. Toate acestea, de fapt, reprezintă privilegiul acţionarilor.
Acţionarii trebuie să efectueze o muncă vastă ce ţine de administrarea corporativă. În foarte multe societăţi pe acţiuni, lucrurile, însă, nu stau tocmai aşa deoarece acţio­narii nu sunt profesionişti. Dar anume fondurile de investiţii ar trebui să fie intermediarul specializat între investitor şi societatea pe acţiuni, care va realiza calitativ atribuţiile acţionarilor.
Am propus de mult modificări la legislaţia privind piaţa de capital, astfel încât toate investiţiile în corporaţii să fie efectuate prin intermediul companiilor investiţio­nale, care trebuie să participe la gestionarea corporaţiei.
Nu sunt un adept al pieţei de capital în forma sa actuală. Din acest motiv nici nu am venit cu propuneri de dezvoltare a acesteia. În plus, pentru noi e mult mai ieftin să luăm un împrumut bancar, decât să facem o emisiune de acţiuni. Astfel, noi nu suntem clienţii pieţei de capital, nu vom fi emitenţi în formatul actual. Dar, consider că această piaţă are o rezervă neexplorată, ce constă în circulaţia obligaţiunilor. Am putea emite obligaţiuni, care ar putea prezenta interes pentru investitorii neprofesionişti chiar în limitele legislaţiei actuale. Totodată, emisiunile de obligaţiuni corporative ar deveni şi mai atractive dacă ar fi create condiţii egale cu depozitele bancare, veniturile din depozitele bancare nefiind impozitate, iar statul oferind garanţii pentru depozite.

– Nu consideraţi ironică situaţia actuală, în condiţiile în care DAAC-Invest a primit, în anul 1992, licenţa de activitate pe piaţa valorilor mobiliare cu numărul unu şi s-a manifestat ca o instituţie profesionistă în atragerea resurselor investitorilor în masă, inclusiv apăruţi în urma privatizării contra bonurilor patrimoniale? Acum optaţi pentru limitarea activităţilor investitorilor în masă?
– Este o experienţă prin care am trecut. Dacă am fi conştientizat aceste lucruri mai devreme, am fi suportat pierderi mai mici legate de lipsa controlului asupra activelor, care au fost pur şi simplu risipite. Întreprinderile care nu au avut acţionari profesionişti au fost lăsate pe mâna managerilor care, de multe ori, activau în interes personal. Atunci am conştientizat, că pentru a nu pierde activele trebuie să concentrăm în mâinile noastre şi puterea de decizie a acţionarilor. Am început destul de devreme să înfiinţăm consilii de administrare ale societăţilor pe acţiuni, să modificăm statutele întreprinderilor. Legislaţia de astăzi, care are prevederi privind drepturile consiliilor de administrare ale societăţilor, practic, este copiată din statutele pe care le implementam la întreprinderi în 1996. Deci, nu există contradicţii între opţiunile mele de astăzi şi activităţile de atunci. Eu vorbesc de lucruri pe care le-am trăit şi din care am tras concluzii.
Am plasat printre acţionari şi investitori acţiuni proprii şi ale altor companii. Mai mult, noi şi acum purtăm responsabilitate pentru nereuşite. Am plasat acţiunile noastre contra bonurilor patrimoniale şi, la finele anului 1994, am constatat că multe obiecte au fost excluse din procesul de privatizare, astfel că, în 1995, cheltuind de şase ori mai multe bonuri, am cumpărat tot atâtea active ca şi în anul precedent. Acestea au fost aşteptările oamenilor pe care nu le-am satisfăcut, din motive obiective. Din 48 de instituţii financiare au rămas cinci. Noi ne-am păstrat denumirea, avem aceeaşi adresă şi aceleaşi numere de telefon.
În mod obiectiv, activele noastre au crescut de 10 ori în această perioadă şi ele reprezintă o valoare reală pentru peste 90 de mii de acţionari ai Daac Hermes Grup S.A. O altă problemă este că în ţară nu este suficient capital şi nu putem primi un preţ real pentru activele noastre. Dacă propunerile pe care le-am formulat din experienţa noastră ar fi introduse în legislaţie, ne-am putea dezvolta în continuare ca instituţie de atragere a investitorilor profesionişti, să suplinim lipsa de capital pentru companiile noastre. Desigur, lucrurile nu sunt simple, urmează să soluţionăm multiple probleme.

– Dar oare nu reiese că, refuzând să lucraţi cu investitorii în masă, cădeţi într-o altă extremă – cea a dependenţei de creditele bancare? Poate nu e corect să spun asta, dar am fost surprins că, având propriul broker, aţi achiziţionat Viorica Cosmetic printr-un broker concurent, parte a unei structuri bancare. În plus, peste puţin timp după obţinerea unui credit pentru această tranzacţie de la Moldova-Agroindbank, aţi plecat la Victoriabank. Acestă mutare a coincis cu campania informaţională în jurul Moldova-Agroindbank, iar în acest an am fost martorii unei campanii similare, legate de Victoriabank. Deci, relaţia cu băncile nu e lipsită de probleme?
– Noi nu întâmpinăm dificultăţi în atragerea investiţiilor suplimentare. Căutăm un partener, însă în prezent nu vedem unul care ne-ar oferi preţul real pentru acţiunile pe care le deţinem. Da, noi optăm pentru atragerea unui investitor profesionist, dar, la rândul nostru, lucrăm în calitate de acţionari. Dacă ne referim la Viorica Cosmetic, atunci acţiunile noastre constau în deschiderea magazinelor de firmă, lansarea produselor noi. Când vom încheia acest proces, va fi clară şi valoarea reală a întreprinderii şi vom fi dispuşi să vindem 20-30% din acţiunile acesteia la un preţ care va corespunde valorii companiei. Însă, eu nu voi organiza IPO şi nu voi căuta sute sau mii de investitori. Vom găsi un investitor profesionist, care va veni în această companie şi se va implica în administrare, căci pe lângă bani, avem nevoie şi de experienţa sa. Aceasta e cea mai bună investiţie pentru o corporaţie. În Moldova deja avem fonduri care activează astfel. Referitor la broker, aceasta a fost una din condiţiile băncii creditoare.

– Şi situaţia din sistemul bancar şi trecerea de la MAIB la Victoriabank?
– Mutarea a avut loc dintr-un motiv foarte simplu: principalul nostru partener, MAIB, a luat foarte repede decizia de a ne acorda un credit mare pentru achiziţia Viorica Cosmetic, având în vedere reputaţia noastră. Aveam şi o înţelegere privind finanţarea pentru a lărgi capitalul circulant, deoarece noi mizam, în realizarea acestui proiect, atât pe resursele proprii, cât şi pe cele bancare. Însă, după ce am realizat tranzacţia, am constatat că am depăşit normativele bancare referitoare la clienţii mari, iar DAAC Hermes este unul din 10 cei mai mari clienţi ai MAIB. Drept urmare, am fost nevoiţi, în coordonare cu administraţia MAIB, să mutăm acest proiect la Victoriabank. Desigur, am ţinut cont de reputaţia înaltă a Victoriabank, mai ales că am avut proiecte comune cu această bancă şi anterior.

– Deci nu are nici o legătură cu conflictele între acţionari?
– Nu, nu are nici o legătură. În situaţia menţionată de Dvs. trebuie să facem claritate în legislaţie: băncile comerciale sunt societăţi pe acţiuni care activează după toate regulile legii, potrivit cărora proprietarul capitalului are dreptul să-l gestioneze după propria decizie, iar alţii au dreptul să cumpere ce vor. În caz contrar, va trebui inventată o nouă structură juridică, iar acţionarii să poată activa în acel format nou. Nu cred că e cazul să acordăm funcţionarilor atât de multe împuterniciri încât să ia decizii cum trebuie să funcţioneze băncile. De exemplu, în cazul MAIB, o perioadă lungă de timp nu am putut majora finanţarea proiectelor derulate, în limitele agreate, din cauza că cineva nu dorea să aprobe noii membri ai Consiliului. A fost o situaţie de blocaj, deoarece legislaţia nu prevedea astfel de evoluţii. Respectiv, am asistat la blocarea activităţii băncii. Însă, până la urmă, a fost aprobat cel de-al patrulea membru al Consiliului şi banca şi-a reluat activitatea pe toate direcţiile. Înţeleg că apar diferite situaţii, dar atunci când sunt create piedici pentru business, suntem în pierdere cu toţii.
Cunosc ambele părţi implicate în acest conflict. Cu certitudine, nimeni din acestea nu cumpără acţiuni pentru a distruge băncile. Oamenii cumpără acţiuni şi vor să fie acţionari pentru a dezvolta întreprinderile. Cu atât mai mult că deja au experienţă pe această piaţă, iar băncile în care activează au rezultate bune.
Eu pledez pentru existenţa unei bănci de stat puternice care să susţină comerţul exterior, de genul EXIMBANK, care să fie administrată de elita statală deja formată, în interesul statului. În ţările dezvoltate, aceste bănci susţin întreprinderile locale pe pieţele externe, finanţează importul de utilaje şi tehnologii, oferă resurse financiare calitative şi pe termen lung în condiţii acceptabile şi cu perioadă de graţie. Cu alte cuvinte – susţin producătorul autohton. Acesta este unul dintre instrumentele, datorită cărora s-a dezvoltat renumita industrie occidentală, pe care vrem să o dezvoltăm aici.
Putem crea o industrie calitativă şi la noi acasă, în Moldova. Pentru aceasta, însă, trebuie să depunem eforturi susţinute pentru a extinde accesul la finanţare, tehnologii şi pieţe de desfacere.

A dialogat Ghenadie Tudoreanu