Odată cu destrămarea URSS, sectorul industrial a intrat într-un un proces profund de dezindustrializare, însoţit de reducerea drastică a numărului angajaţilor din sector şi a importanţei acestuia pentru economia ţării. Deşi fenomenul respectiv a fost caracteristic tuturor ţărilor din spaţiul est-european, amplitudinea şi durata acestuia în Moldova a fost mult mai mare, din cauza pierderii capacităţii industriale, dar şi din lipsa unor soluţii şi politici adecvate de răspuns, practic, pe întreaga perioadă de la acel moment şi până în prezent, este de părere expertul Ion Tornea, autorul unui studiu cu titlul: “Este posibilă o reindustrializare a Republicii Moldova?”
Astfel, în perioada 1990–2015, numărul angajaţilor din industrie s-a redus de la 456 mii până la 148 mii, volumul total al producţiei industriale s-a diminuat până la doar 20 la sută din nivelul anului 1989, iar ponderea industriei în PIB-ul ţării a ajuns la doar 15 la sută, de la circa 60 la sută înainte de 1989.
Spre deosebire de alte ţări, cum ar fi, spre exemplu, Slovacia, care, de asemenea, şi-a pierdut vechile relaţii de producţie, precum şi o bună parte din piaţa de desfacere, Moldova nu a reuşit să retehnologizeze întreprinderile, după ce au fost retrase tehnologiile de producere pentru fostul complex militar sovietic. „Retehnologizarea urma să se efectueze prin privatizarea, vânzarea acestor întreprinderi unor investitori. Lucrul acesta nu s-a făcut. Între timp, personalul calificat al acestora a plecat, şi-a schimbat locul de muncă. În Slovacia acest exod de angajaţi industriali nu s-a înregistrat, fiindcă s-a reuşit substituirea vechilor relaţii de producere cu altele noi”, a notat Ion Tornea.
Deşi, aparent, procesul de dezindustrializare în Moldova a luat sfârşit către mijlocul anilor 2000, deja pe parcursul a 10 ani industria este incapabilă să depăşească nivelul la care s-a oprit în urma căderii şi să declanşeze un proces de creştere sustenabilă. Este evident că, lăsată în voia „forţelor pieţei” ca până acum, fără măsuri şi politici pro-active de suport, aceasta nu va putea declanşa procesul de re-industrializare. Această constatare a autorului studiului este confirmată de eşecul Strategiei de dezvoltare a industriei din ultimii 10 ani de a-şi atinge obiectivele. Cauzele acestui eşec rezidă, în mare parte, în lipsa unor acţiuni, programe şi măsuri concrete de intervenţie pentru susţinerea dezvoltării industriei.
Republica Moldova a înregistrat o creştere medie a PIB-ului de circa 5 la sută anual în perioada 2000-2014, în timp ce ponderea industriei în PIB şi gradul de ocupare a forţei de muncă în industrie rămân mult sub nivelul anului 1989. Criza transformării profunde a avut consecinţe puternice, atât economice, cât şi sociale. Din punct de vedere al structurii, economia este dominată acum de servicii – 58 la sută din PIB în 2015, industria deţine doar 15 la sută, iar agricultura 12 la sută.
Mai mult, dacă luăm în considerare faptul că industria alimentară are o pondere de aproape un sfert în total industrie, influenţa agriculturii este şi mai mare decât o sugerează ponderea acesteia în PIB.
În 2015 s-a încheiat Strategia de dezvoltare a industriei pentru o perioadă de zece ani. Un document cu obiective ambiţioase.
O Strategie care urma să schimbe situaţia în industrie. A fost atinsă ţinta? Vom face referinţă la acelaşi studiu al cărui autor e Ion Tornea.
Care au fost ţintele? Cum au fost ele atinse? Se preconiza, de exemplu:
• Asigurarea unui ritm mediu anual de creştere a industriei în perioada 2006–2015 de 8-10 la sută. De fapt, industria a crescut în această perioadă, în medie, doar cu 1 la sută;
• Atingerea unei ponderi a industriei în PIB de 20% – 22% către anul 2015. În realitate, ponderea industriei în PIB în anul 2015 a fost de 15%;
• Creşterea nivelului de ocupare în industrie până la 20% din totalul pe economie. În realitate, nivelul de ocupare în industrie s-a diminuat de la 12,8%, în anul 2006, până la 12,3% în anul 2015;
• Sporirea ponderii sectoarelor scientointensive şi tehnologic avansate până la 2 la sută din volumul total al producţiei industriale. În prezent, această pondere nu depăşeşte 0,2%.
De vreo câţiva ani se vorbeşte despre o schimbare a modelului de creştere. Aceasta ar însemna, în primul rând, o dezvoltare a industriilor orientate spre export. Şi zonele economice libere oferă o şansă foarte bună în acest sens. ZEL-urile din Bălţi şi Ungheni sunt un exemplu bun, însă insuficient pentru a obţine o remodelare şi repornire a motoarelor industriei ţării per ansamblu.
Studiul vine cu recomandări în acest sens: elaborarea şi implementarea unor programe de dezvoltare industrială; asigurarea implementării eficiente a politicilor cu privire la atragerea investiţiilor şi promovarea exporturilor, a noilor strategii instituţionale ale MIEPO şi ODIMM; consolidarea capacităţilor autorităţilor de implementare a politicilor şi programelor industriale şi a celor din sectoarele de suport; elaborarea şi implementarea unui program de încurajare a legăturilor dintre ISD şi furnizorii locali; dezvoltarea Zonelor Economice Libere şi a Parcurilor Industriale.
Cu referire la clustere, Ion Tornea spune că în Republica Moldova acest domeniu este slab dezvoltat, iar numărul de locuri de muncă şi afaceri nou create este nesemnificativ. Lipsesc politicile concrete de stat care ar stimula şi încuraja acest proces. Acţiunile statului în această direcţie s-au limitat practic doar la introducerea noţiunii de cluster în actele legislative şi regulatorii. Clusterele cuprind un grup de industrii înrudite şi alte entităţi importante din punct de vedere al concurenţei.
Întrebarea ce rămâne, totuşi, fără răspuns este: de câte investiţii este nevoie pentru a relansa industria? Experţii afirmă că atragerea investiţiilor străine în ramură a fost şi rămâne a fi principalul factor de revitalizare a industriei în Moldova. Acelaşi lucru îl afirmă şi mulţi reprezentanţi din domeniu, fără însă a aduce cifre. Acordul de Liber Schimb Aprofundat şi Comprehensiv, parte a Acordului de Asociere semnat cu UE, oferă multe oportunităţi. Dar ele trebuie să fie valorificate, altfel rămân doar oportunităţi.
O altă problemă care pare să devină tot mai stringentă este pregătirea cadrelor înalt calificate. S-a afirmat deseori că Moldova are forţă de muncă ieftină şi aceasta îi atrage pe investitori. Dar avantajul costurilor nu poate fi unul permanent, mai ales în condiţiile unui deficit al forţei de muncă calificate în Republica Moldova. Sondajul privind Mediul de Afaceri şi Performanţa Întreprinderilor 2013, elaborat de BERD şi Banca Mondială, arată că problema competenţelor şi cea a educaţiei inadecvate a forţei de muncă reprezintă a treia cea mai gravă problemă cu care se confruntă mediul de afaceri (în sondajul din 2008 aceasta a figurat pe poziţia a patra). Continuăm să avem forţă de muncă ieftină, investitorii însă se plâng că au probleme în ceea ce priveşte pregătirea forţei de muncă calificată, de care au nevoie pentru realizarea în Moldova a unor proiecte industriale importante. Nu întâmplător, unii dintre ei, pe cont propriu, organizează cursuri pentru ridicarea calificării muncitorilor.
O problemă este infrastructura. Se are în vedere necesitatea de a pune la dispoziţia potenţialilor investitori, dar şi a populaţiei ţării, drumuri bune, reţele moderne de transport, precum şi alte obiecte de infrastructură. La fel, este necesar de a consolida instituţiile statului, ca acestea să fie cât mai eficiente şi mai transparente în dialogul privind reindustrializarea ţării cu potenţialii investitori.
Vlad Bercu
