Se poate considera că învăţământul profesional tehnic este practic lipit de ceea ce se numeşte producere, fie că este vorba de industrie, fie că este vorba de comerţ şi servicii comerciale, fie că este vorba despre agricultură. Vorbind în termeni mai simpli, sunt două odăi ale aceluiaşi apartament care comunică între ele cu o uşă fără lacăt, cu o uşă permanent deschisă şi prin care se intră 24 din 24 de ore. Problema e doar că, de multe ori, nu are cine intra sau, la fel de rău, cei care trec din sala de studii în secţia de producere nu au pregătirea care se cuvine pentru a face faţă sarcinilor care li se propun.
În încercarea de a compara o situaţie cu altă situaţie, unii dintre noi derapează în a pune note mari sistemului de învăţământ profesional de acum câteva decenii care pregătea mii de specialişti, atât pentru industrie, cât şi pentru agricultură, şi care îşi găseau loc de angajare imediat ce ieşeau pe uşa instituţiei. Trebuie sa recunoaştem, fără a subestima cât de puţin efortul generaţiilor de ieri, că învăţământul răspundea cu fidelitate unor exigenţe anume şi că respectivele cunoştinţe se reflectau sută la sută într-o calitate anume a muncii şi a produsului.
Astăzi vorbim despre alte exigenţe. Piaţa ne cere produse de o calitate comparabilă cu cea din ţările comunităţii europene sau din alte ţări dezvoltate. Fără cunoştinţe trainice, fără practici urmate cu pricepere, fără specialişti buni, nu mai putem vorbi despre calitate.
Şi aici nu e vorba doar de industrie. Agricultura înaintează aceleaşi condiţii, indiferent dacă este vorba de suprafeţe care leagă orizonturile sau de suprafeţe mici de doar câteva hectare.
Fără cunoştinţe nu se face nimic. Agricultura nu se mai reduce la a se arunca sămânţa cu mâna şi la a se recolta cu panerul.
Aşa se întâmplă că ne împiedicăm de acest adevăr abia acum, deşi, ţări care au agricultura foarte avansată, au trecut prin acest proces mult mai înainte.
Republica Moldova este, desigur, avantajată în comparaţie cu alte ţări precum Franţa, Germania, Marea Britanie, pentru că noi nu avem nevoie de perioada de probă, ci putem purcede direct la implementare, aşa cum metodele şi practicile au fost deja probate în ţările respective.
Cel mai convingător argument în favoarea încurajării procesului de studii sunt cifrele. Începând cu 2008, Republica Moldova a înregistrat o creştere economică medie mai mare de 4 la sută pe an. Cu toate că nivelul sărăciei în Moldova s-a redus semnificativ, ţara rămâne a fi, în continuare, o ţară marcată de sărăcie. Doar 40 la sută din populaţia aptă de muncă este angajată în câmpul muncii. Lipsa perspectivelor pe piaţa muncii duce la faptul, ca moldovenii să caute de lucru peste hotarele ţării.
Un factor decisiv ce influenţează atât productivitatea, cât şi investiţiile străine directe este reprezentat de lipsa forţei de muncă calificată. O neconcordanţă semnificativă se înregistrează între necesităţile pieţei muncii şi competenţele dobândite de către absolvenţii sistemului de învăţământ profesional tehnic. Curriculumul este învechit şi are la bază puţine elemente practice. Această problemă a apărut ca urmare a gradului scăzut de implicare a partenerilor sociali în elaborarea şi implementarea măsurilor concrete de formare profesională.
E de înţeles de ce exponenţi ai forumurilor superioare din agricultură, desigur, cei care îşi doresc o agricultură performantă, au recurs la importuri de experienţă, dar şi la finanţare din afară a derulării unor proiecte vizând performanţa învăţământului profesional. Un exemplu bun de arătat este cel prin care managerii, maiştrii instructori, dar şi profesorii din mai multe instituţii de învăţământ profesional tehnic din ţară, au beneficiat de instruiri şi cursuri de formare profesională în cadrul unui proiect susţinut financiar de Guvernul Germaniei prin Agenţia de Cooperare Internaţională a Germaniei (GIZ).
Apropo, actuala guvernare a preluat în totalitate relaţia cu grupul de lucru delegat de guvernul federal, iar o întrevedere de dată recentă a factorilor de decizie a avut, printre declaraţiile incluse în comunicatul de presă, insistenţa ministrului de a le exprima gratitudinea pentru suportul oferit, dar şi pentru a discuta despre continuitatea proiectului.
Partenerii germani au cules mulţumiri pentru buna implementare a proiectului comun, în cadrul căruia a fost realizat pachetul pentru programul de formare profesională în domeniul mecatronică maşini şi utilaje agricole. Astfel, fiind elaborat Profilul Ocupaţional – tehnician mecatronică maşini şi utilaje agricole, Planul de învăţământ, Curricula, Planul de instruire la instituţie şi întreprindere, Standardele de calificare, iar un grup de manageri, maiştri instructori şi profesori de la instituţiile de învăţământ profesional tehnic din subordinea MADRM au beneficiat de instruiri în două runde, în cadrul unui centru specializat din Germania.
În calitate de beneficiari în cadrul unui proiect de acest fel, constatăm că pregătirea forţei de muncă calificată în domeniul agricol, conform cerinţelor şi solicitărilor angajatorilor, este una din sarcinile primordiale ale sistemului de învăţământ profesional tehnic din ţară.
Departamentul agricol a recunoscut în repetate rânduri importanţa dezvoltării acestui sistem de învăţământ, exprimându-şi flexibilitatea şi deschiderea pentru implementare şi dezvoltare. Cel puţin la nivel de mesaj şi-a dorit şi îşi doreşte să sporească calitatea procesului de pregătire profesională în domeniul agricol, iar suportul acordat de experţii germani, vine să adauge sustenabilitate şi durabilitate formării profesionale în domeniul mecatronicii maşinilor şi utilajelor agricole, ceea ce va dezvolta şi consolida capacităţile de pregătire a specialiştilor în acest domeniu.
Realitatea însă ne pune în faţă un deficit acut de specialişti în agricultură, iar calitatea acestora ne va da bătăi de cap mulţi ani înainte. Platformele de angajare în câmpul muncii sunt doldora de anunţuri în care figurează fie cuvântul agronom, fie manager în agricultură. Dar problema nu se rezolvă printr-o simplă publicare a unui anunţ.
Experienţa altor state arată că procesul de pregătire a specialiştilor pentru agricultură este unul de durată şi începe încă de la vârste mici. Aceeaşi experienţă indică asupra a cel puţin trei etape care se configurează clar. Prima treaptă se referă la clasele I-VIII, timp în care sunt identificaţi elevii care au o înclinare spre agricultură, iar aceştia sunt dirijaţi spre formele de învăţământ agricol post-gimnazial.
A doua treaptă include clasele IX-XII de tip liceal, iar aici se pun bazele cunoştinţelor din agricultură. Şi, în sfârşit, a treia etapă – universitatea, acolo unde absolvenţii liceelor agricole aprofundează şi îşi dezvoltă competenţele agricole.
Da, etapizarea despre care vorbim pare desprinsă dintr-un “manual de utilizare”, însă adevărul e că un asemenea parcurs asigură până la urmă formarea unor specialişti cu vocaţie şi cu o bună pregătire pentru agricultură. Aceleaşi state şi aceeaşi experienţă ne arată că în şcoală ar fi binevenite orele de educaţie agricolă, ceea ce ar însemna un început de drum spre o specialitate din acest domeniu.
Este greşit că misiunea de a pregăti specialişti pentru sectorul agrar îi revine în exclusivitate statului. Agricultura a îmbrăcat de mai multă vreme straiele proprietăţii private, iar asta înseamnă că a fost privatizat, însuşit nu doar pământul, ci şi sarcinile care derivă din asemenea activităţi. Formula potrivită ar fi, aşa cum se face în alte părţi, o conlucrare activă de ambele părţi. Iar dacă se va semăna împreună, se va culege împreună.
Constantin Olteanu
