Industria moldovenească, împărţită în clustere

Industria moldovenească urmează să fie împărţită în clustere, ceea ce va asigura dezvoltarea principalelor ramuri industriale moldoveneşti şi va contribui la o creştere economică durabilă, potrivit unui proiect de lege aprobat săptămâna trecută de Guvern.

Viceministrul Economiei, Octavian Calmâc a declarat în cadrul şedinţei Guvernului că documentul de concept pentru dezvoltarea clusterelor este un fundament de dezvoltare al economiei moldoveneşti. Clusterul industrial reprezintă concentrări geografice de instituţii şi companii interconectate, dintr-un anumit domeniu pe un anumit teritoriu care se completează reciproc din punct de vedere al producţiei.

Iar unele clustere pot fi întâlnite deja, potrivit lui Calmâc, în industria textilă. Or în aceste condiţii, Ministerul Economiei urmează să stimuleze înfiinţarea clusterelor, deoarece va duce la o modificare calitativă a economiei moldoveneşti pe anumite domenii şi în raioanele ţării.

În aceste condiţii, urmează să fie elaborat un program de stat pentru susţinerea dezvoltării clusterelor. Iar după cum se spune în strategie, respectivele concentrări industriale pot fi făcute în orice domeniu, dar prioritare pentru Guvern sunt industria alimentară, industria uşoară, chimică, industria producătoare de tehnică şi maşini. Clusterele pot fi locale şi internaţionale, or autorităţile salută orice formă de organizare.

“Obiectivul principal al politicii de stat de susţinere a dezvoltării clusteriale a sectorului industrial constă în intensificarea dezvoltării ramurilor industriale şi creşterea ponderii acestora în economia naţională prin consolidarea eforturilor manageriale şi organizatorice, susţinerea procesului inovaţional şi sporirea competitivităţii întreprinderilor industriale mari, precum şi din sectorul ÎMM”, se spune în proiectul de lege.

Astfel, ţinând cont de suprafaţa teritoriului ţării relativ mica (33.8 km2), concentrarea geografică a industriei în mun. Chişinău, regiunea de dezvoltare Nord şi regiunea de dezvoltare Centru, precum şi potenţialului de export al producţiei industriale al regiunii de dezvoltare Sud şi Unităţii teritoriale autonome Găgăuzia, putem afirma că există posibilităţi pentru întreprinderile din toate regiunile ţării de a participa în clusterele ramurale interne (naţionale).

Concomitent, Moldova este amplasată la intersecţia principalelor artere de transport, care leagă cele mai mari pieţe, fapt ce poate deveni atrăgător, în primul rând pentru investitorii din UE, Ucraina, CSI şi reprezintă un mare avantaj pentru agenţii economici ai ţarii din perspectiva implicării acestora în clusterele industriale internaţionale.

Creşterea competitivităţii este asigurată prin utilizarea în comun a potenţialului existent, în urma procesului eficient al schimbului de cunoştinţe şi transfer tehnologic, precum şi prin alte acţiuni orientate spre îmbunătăţirea activităţii inovaţionale a întreprinderilor – membri ai clusterului.

Componenţa inovaţională prezintă o parte importantă a clusterului din punct din vedere al asigurării dezvoltării competitive. În acest concept, sub noţiunea de inovare este sesizată îmbunătăţirea semnificativă a mediului de afaceri, asociat cu elaborarea sau producerea de bunuri şi servicii noi, implementarea tehnologiilor noi şi a echipamentelor, metodelor de producţie şi de management modern, ca urmare a elaborării şi utilizării de abordări inovative şi creative în activităţile întreprinderilor.

Întreprinderile, asociate în clustere, au dreptul de a coopera în orice domenii de activitate reciproc avantajoase, în cadrul cărora, prin politicile economice respective va stimula dezvoltarea următoarelor direcţii: promovarea mărfurilor pe pieţele externe, axându-se pe utilizarea mărcilor comerciale proprii a întreprinderilor, transferul tehnologic, precum şi elaborarea şi implementarea inovaţiilor proprii, inclusiv a tehnologiilor şi echipamentelor avansate, utilizarea sistemelor moderne de management şi marketing, efectuarea cercetărilor, rezultatele cărora pot fi utilizate în diferite sectoare ale economiei, sporirea calificării resurselor umane – formarea şi perfecţionarea competenţelor şi creşterea profesionalismului, dezvoltarea întreprinderilor sectorului ÎMM în cadrul clusterelor.

Totodată, o altă modificare a legislaţiei în domeniul industrial vizează planificarea controlului de stat asupra activităţii de întreprinzător în baza analizei criteriilor de risc. “Criteriul de risc însumează un set de circumstanţe sau de însuşiri ale subiectului şi/sau obiectului pasibil controlului, şi/sau raporturilor anterioare ale persoanei controlate cu organul de control, existenţa şi intensitatea cărora pot indica probabilitatea cauzării de daune vieţii şi sănătăţii oamenilor, mediului înconjurător, securităţii naţionale/ordinii publice în urma activităţii persoanei fizice sau juridice şi gradul acestor daune”, se spune în proiectul de lege.

Fiecare criteriu de risc se repartizează pe grade/nivele de intensitate, punctate conform valorii gradului de risc. Scara valorică este cuprinsă între gradul 1 ce reprezintă gradul minim şi 5, gradul maxim de risc.

La acordarea cifrelor valorice se ţine cont de ponderea fiecărui nivel în cadrul criteriului de risc şi de uniformitatea trecerii de la un nivel de risc la altul, astfel încât de la nivelul minim la nivelul maxim de risc să fie reflectat un registru complet şi relevant al nivelelor de risc posibile. Pentru criteriile de risc obligatorii, punctajele pot fi acordate în felul următor: perioada în care persoana controlată desfşoară activitatea supusă controlului.

Astfel, pentru întreprinderile care activează mai mult de 20 de ani, gradul de risc este cotat cu 1, de la 15 la 20 de ani – 2 puncte, de la 10 la 15 ani – 3 puncte, de la 5 la 10 ani – 4 puncte, iar întreprinderile cu o perioadă de activitate mai mică de cinci ani sunt cotate cu 5 puncte.

Raţionamentul general: cu cât mai lungă este perioada în care agentul economic pasibil controlului nu este inspectat, cu atât mai mare este incertitudinea legată de conformarea acestuia la prevederile normative, atribuind riscul minim entităţilor controlate recent şi riscul maxim entităţilor care nu au fost supuse recent controlului de stat.

Criteriile de risc pot fi grupate în funcţie de subiectul controlului, obiectul controlului şi raporturile anterioare cu organul de control. De exemplu, criterii de risc în funcţie de subiect pot fi: volumul de producţie, cifra de afaceri, perioada de timp în care persoana controlată desfăşoară activitatea supusă controlului, numărul de persoane angajate, genul de activitate în funcţie de obiect ar putea fi: gradul de uzură al utilajului şi alte criterii relevante domeniului specific de control; în funcţie de raporturi anterioare pot fi: data efectuării ultimului control, încălcările anterioare.

Esenţa metodologică a analizei în baza criteriilor de risc rezidă în distribuirea după cele mai importante criterii de risc, relevante domeniului de control atribuit, şi acordarea punctajului corespunzător după o scară prestabilită, acesta fiind raportat la ponderea fiecărui criteriu în funcţie de relevanţa lui pentru nivelul general de risc. Aplicarea punctajelor aferente fiecărui criteriu este efectuată pentru fiecare persoană/întreprindere supusă controlului şi e urmată de elaborarea clasamentului acestora în funcţie de punctajul obţinut, în corespundere cu nivelul individual de risc estimat.

Relevanţa acestui criteriu poate fi destul de variabilă în timp, din cauza mai multor factori, cum ar fi: tendinţa controlorilor, în majoritatea cazurilor, de a depista şi de a sancţiona în toate cazurile de control; în timp controalele vor fi din ce în ce mai bine fixate, astfel încât vor conduce la o rată mai înaltă de încălcări depistate, odată cu perfecţionarea mecanismelor de control în baza riscurilor etc. De aceea se impune să fie reevaluate periodic ponderea (importanţa) criteriului în cauză şi modalitatea de atribuire a gradului de risc.

Florin Levănţică

Numarul ziarului: 
Nr.33 (504) din 4 septembrie 2013