Interviu oferit ziarului Capital Market de către Igor Munteanu, preşedinte al Comisiei parlamentare de control al finanţelor publice.
– Dvs. conduceţi o comisie parlamentară înfiinţată relativ recent, Comisia de Control al Finanţelor Publice. Spuneţi-ne vă rog care este scopul şi specificul ei?
– Vă mulţumesc pentru întrebare. După cum bine ştiţi, principiul separaţiei puterilor presupune un sistem constituţional de contrabalanţe între autorităţile statului, asta însemnând exercitarea independentă a puterii de stat în paralel cu existenţa unor forme de supraveghere parlamentară asupra puterii executive, cum sunt audierile Primului Ministru, atunci când anumite subiecte de actualitate se cer a fi dezbătute în plenul Parlamentului, ca rezultat al unei Moţiuni simple de cenzură sau audieri ale unor miniştri ori şefi de agenţii guvernamentale în cadrul unor comisii de anchetă. Toate aceste forme prevăzute de Regulamentul Parlamentului indică asupra modalităţilor de a supune acţiunea guvernamentală controlului parlamentar.
Din anul 2018, Parlamentul a decis să formeze o Comisie permanentă care să se ocupe în mod special de un domeniu până atunci lăsat neacoperit sau chiar în derizoriu, iar acest domeniu este poate unul din cele mai importante funcţii ale unui legislativ – executarea bugetelor publice, controlul executat prin intermediul auditurilor efectuate de către Curtea de Conturi asupra bunurilor, conturilor şi patrimoniului public. Conform art. 27 din Regulamentul Parlamentului, Comisia de Control al Finanţelor Publice “supraveghează activitatea de audit a Curţii de Conturi, fără a-i limita independenţa acesteia, audiază rapoartele de audit pe care auditorii publici ai acestei autorităţi supreme de audit le efectuează, călăuzindu-se de legile naţionale şi normele/standardele internaţionale de audit ISSAI şi INTOSAI, aplicabile în spaţiul european al monitorizării folosirii banilor publici.
– Şi cum are loc această interacţiune între Comisia pe care o conduceţi în cadrul Parlamentului RM şi Curtea de Conturi?
– După cum se ştie, Curtea de Conturi este autoritatea naţională specializată în auditurile efectuate asupra cheltuielilor din sectorul public, iar auditul este elementul central al sistemelor moderne în care banii colectaţi de la cetăţeni sub formă de taxe şi impozite sunt folosiţi în generarea de servicii şi bunuri de consum colectiv (educaţie, sănătate, apărare, ordine publică, beneficii sociale etc.), iar pentru a preveni orice fel de abateri de la norma legală, se verifică dacă utilizarea acestor resurse nu au încălcat principiile legalităţii, eficienţei, eficacităţii şi economiei gestiunii financiare, suficient de devreme pentru a lua măsurile corective necesare.
Astfel, în anul 2018, Parlamentul şi-a dat seama că nu avea la dispoziţie o comisie permanentă, care să se ocupe în mod continuu şi specializat exact de această formă de supraveghere şi control asupra executării bugetului de stat, dar şi a tuturor bugetelor, conturilor, bunurilor şi patrimoniului public gestionat de instituţiile statului, care folosesc bugete publice, aşa cum fac şi alte legislative din toată lumea. E suficient să spun aici că anterior rapoartele de audit ale Curţii de Conturi “aterizau” direct în arhiva Parlamentului pentru că deputaţii nu aveau timp să le citească şi, cu atât mai puţin, să le audieze, verificând prin intermediul acestor rapoarte în ce măsură anumite autorităţi ale statului au folosit conform normelor legale, cu bună credinţă şi profesionalism, resursele pe care noi, ca cetăţeni ai R. Moldova, le-am transmis lor în gestiune.
Declaraţia de la Lima (ISSAI1) conferă relaţiei de cooperare dintre Curtea de Conturi şi Parlament o importanţă decisivă pentru că auditurile publice nu-şi pot atinge scopul decât atunci când sunt raportate, comunicate, iar pe efectele nestinse ale acestora sunt luate măsuri de prevenire ori de sancţionare a încălcărilor, devierilor, abuzurilor sau escrocheriilor care pot avea loc.
Urmând această logică, Comisia a fost înfiinţată în anul 2019, dar a început să funcţioneze cu adevărat abia din ianuarie 2020, atunci când am fost invitat să prezidez această comisie. Pe parcursul anului 2020, CFP a audiat public 45 de rapoarte ale Curţii de Conturi, care sunt iniţial adoptate prin hotărâri ale Curţii, după care sunt transmise Parlamentului şi autorităţilor supuse procedurii de audit (financiar, de conformitate, de performanţă sau de follow-up). Abia după finalizarea acestei etape, Curtea de Conturi transmite Parlamentului, în adresa Comisiei de Control al Finanţelor Publice (CFP), auditurile încheiate, participând în cadrul şedinţelor deschise pentru public la audierea rapoartelor, cu participarea tuturor subiecţilor auditaţi, creând în acest fel un mecanism de control legislativ şi de verificare asupra modului în care autorităţile statului şi-au îndeplinit ori nu sarcinile, oferindu-le şi deputaţilor interesaţi de aceste subiecte posibilitatea să pună întrebări, să verifice date, să ceară explicaţii din partea celor care conduc şi gestionează activităţile unor autorităţi ale statului, întreprinderi de stat, agenţii şi ministere ale guvernului, să verifice cum sunt gestionate proprietăţile, bunurile, conturile financiare, dar şi anumite servicii şi bunuri oferite cetăţeanului sub răspunderea statului.
Astfel, pe baza datelor, evidenţelor şi dovezilor colectate de către auditorii Curţii de Conturi, noi, ca deputaţi ai CFP, putem să ne facem o imagine credibilă asupra gestionării unor sectoare vitale pentru funcţiile statului, cum ar fi achiziţiile, gestionarea unor terenuri, bunuri şi alte proprietăţi.
În anul 2020 am audiat rapoartele de audit care au vizat activităţile tuturor ministerelor de ramură (MADRM, MEI, MApN, MAI, MAEIE, MSPSM, ME, MJ, MF) şi a unor agenţii (Moldsilva, Apele Moldovei), fonduri publice (FNDR, ANI, FEN), având drept scop evaluarea conformităţii bugetelor, conturilor şi serviciilor prestate de către acestea, în funcţie de specificul auditurilor efectuate. Este evident că prin intermediul acestor audituri, Parlamentul şi Curtea de Conturi pot evalua în ce măsură investiţiile publice prin intermediul bugetelor alocate îşi ating scopul ori sunt “tocate” fără a produce sau genera rezultate aşteptate de cetăţeni, propunând pe marginea acestor acţiuni de verificare măsuri de remediere a unor lacune sau chiar şi recomandări cu privire la oportunitatea unor investigaţii pornite de organele de anchetă ale Procuraturii Anticorupţie, în anumite cazuri. Totodată, dacă sunt depistate diverse lacune, deficienţe ori carenţe legislative, Comisia noastră poate propune comisiilor de profil iniţiativa unor legi noi prin care să acopere aceste lipsuri care afectează interesul public.
– Aţi putea să ne daţi nişte exemple concrete în care Comisia a intervenit?
– Primul exemplu şi cel mai elocvent ţine de faptul că până în anul 2020 Curtea de Conturi îşi prezenta rapoartele sale de audit în adresa guvernului şi parlamentului pe care nimeni nu le vedea, nu le auzea şi, evident, nu le urma în ansamblul lor, lăsându-le să se prăfuiască. Mai mult decât atât, organele de anchetă nu considerau rapoartele auditorilor publici drept material probant în cadrul unor anchete pornite pe diverse cazuri de delapidări ale avutului public, pretinzând că aceste informaţii colectate de Curtea de Conturi nu sunt, de fapt, dovezi. Am considerat această abordare eronată şi am pornit, la iniţiativa Comisiei, în strânsă colaborare cu Curtea de Conturi, două proiecte de lege nr. 220 şi nr. 221.
Primul a însemnat excluderea autorităţilor de reglementare din categoria de autorităţi exceptate de la efectuarea auditului public, însemnând că aceste autorităţi nu erau verificate de nici o formă de audit public, camuflându-se sub aşa-zisa “independenţă” funcţională, iar al doilea proiect a insistat pe includerea probelor colectate de către Curtea de conturi ca dovezi probante în cadrul anchetelor iniţiate de procurori. Între timp, am modificat legislaţia astfel încât auditorii publici să nu fie trataţi ca “martori”, ci ca specialişti (amendarea Codului de procedură penală nr. 122/2003 (art. 87, 90), astfel încât să eliminăm presiunile asupra angajaţilor Curţii de Conturi, la oricare etapă a anchetei, ceea ce deformează calitatea şi scopul calificării lor profesionale.
Totodată, prin intermediul proiectului de lege nr. 221 ne-am propus să eliminăm vidul legislativ existent în vederea asigurării măsurilor şi implementării recomandărilor formulate de auditorii Curţii de Conturi, sporind impactul pozitiv al auditului şi simplificarea procedurilor de sesizare a organelor de anchetă penală. În acest sens, am completat art. 6 din legea nr. 260/2017 stipulând că neexecutarea remedierii situaţiilor expuse prin rapoartele de audit atrage răspunderea contravenţională, consolidând prevederile art. 319 din Codul contravenţional şi întărind răspunderile pentru calitatea gestionării sectorului public.
Proiectul atribuie guvernului funcţia de control al implementării recomandărilor Curţii de Conturi asupra unor ministere şi agenţii de stat, însărcinându-l pe Prim Ministru cu dreptul de a dispune măsuri de control privind implementarea eficientă şi în timp util a recomandărilor Curţii (modificări la legea nr. 136/2017 cu privire la Guvern). La fel se procedează şi în raport cu consiliile locale, care primesc competenţa de a audia, în şedinţe publice, dările de seamă şi poziţia primarului cu privire la rapoartele de audit ale Curţii de Conturi (modificările art. 14, 30, 43 şi 53 din legea nr. 436/2006 cu privire la administraţia publică locală).
Reţinem atenţia şi asupra faptului că proiectul de lege completează art. 7 din legea nr. 260/2017 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi cu dreptul de a solicita organelor de control şi inspecţiei financiare aplicarea unor sancţiuni contravenţionale faţă de persoanele responsabile de utilizarea necorespunzătoare a resurselor financiare, iar în cazul obstrucţionării auditorilor publici în procesul de verificare şi audit, în cazul unor fapte de corupţie sau fraudă, Curtea de Conturi să poată apela direct la organele de drept, care să examineze conform competenţei aceste fapte (modificarea este conţinută la art. 262 din Codul de procedură penală).
Toate aceste modificări corespund standardelor internaţionale INTOSAI, liniilor directoare EUROSAI şi Rezoluţiei Adunării Generale a ONU nr. 66/2011 şi bunelor practici internaţionale cu privire la independenţa ISA (Instituţiile Supreme de Audit).
– Cum anticipaţi să funcţioneze aceste amendamente în scopul pe care l-aţi descris mai sus?
– Să ştiţi că am primit deja mai multe semnale pozitive că aceste acţiuni îşi vor putea atinge scopul. Am constatat o reacţie imediată la sesizările făcute imediat după audierea raportului de audit al Curţii la întreprinderea de stat Calea Ferată din Moldova (CFM). La şedinţele Comisiei participă de regulă reprezentanţi ai procuraturii anticorupţie, iar infracţiunile cele mai grave şi dovezile colectate de auditori asupra unor presupuse abuzuri pot atrage reacţia organelor de anchetă. Aşteptăm constituirea unor formate de interacţiune eficientă şi pe alte întreprinderi de stat, cum ar fi Metalferos, Gările şi Staţiile Auto, Aeroportul Internaţional Chişinău şi multe alte cazuri de rezonanţă, în care am observat implicarea unor grupuri infracţionale şi abuzuri nelimitate de legile existente.
În cazul specific al CFM, pot spune că această întreprindere de stat este obiectul unor atacuri sistematice din partea crimei organizate, iar toleranţa extremă la aceste atacuri, abuzurile susţinute uneori deschis de către actuala (şi fostele) conducere a întreprinderii, care gestionează un sector al infrastructurii critic pentru stat şi economie, au condus la falimentul ramurii, având drept rezultat creşterea vulnerabilităţilor de sistem, restanţe salariale, litigii în mai toate instanţele de judecată, datorii uriaşe, care se acumulează şi decizii hazardate în ceea ce priveşte gestionarea căilor ferate.
Avem, astfel, credite de zeci de milioane de euro pentru locomotive care staţionează; CMF a adunat peste 500 mil. lei datorii faţă de creditori, peste 50 mil. lei reprezintă restanţele salariale pentru ultimele 4-5 luni de zile, iar în diverse instanţe de judecată, inclusiv în străinătate, CFM are creditori care pretind la despăgubiri. Este evident că managementul acestei întreprinderi de stat se află în faţa unui colaps, iar rapoartele Curţii de Conturi indică cu exactitate unde s-a greşit, care este natura abuzurilor, fraudelor, infracţiunilor comise, la care Consiliul de Administrare, format din reprezentanţi ai APP, Ministerului Economiei şi Infrastructurii nu s-au obosit să reacţioneze. Ne putem permite oare să tratăm superficial acest colaps al CFM, fără a căuta soluţii operative? Sigur că nu.
Din păcate, însă, şi alte sectoare ale economiei naţionale, gestionate sub răspunderea guvernului, sunt puternic afectate de probleme sistemice. La audierea rapoartelor de executare a bugetelor ministerelor guvernului pentru anul 2019, Comisia a remarcat o sumedenie de carenţe grave în funcţionarea acestora. Doar o singură opinie a fost formulată fără rezerve, în cazul Ministerului Finanţelor, celelalte 7 opinii au fost formulate cu rezerve, însemnând rezultate proaste de audit înregistrate de Curtea de Conturi în raport cu MAI, MApN, Ministerul Justiţiei, MADRM, MSMPS şi MEI, iar în cazul Ministerului Educaţiei – chiar o opinie contrară, adică activitatea auditorilor a fost obstrucţionată.
Cel mai des, auditorii publici au constatat neînregistrarea contabilă a terenurilor în valoare de cca 2,8 mlrd. lei, a clădirilor aflate în gestiune de cca 5 mlrd. lei, supraevaluarea bunurilor transmise sub formă de participare în capital de 2,07 mlrd. lei, calcularea eronată a uzurii mijloacelor fixe, neînregistrarea drepturilor patrimoniale asupra bunurilor de patrimoniu public – 2,9 mii ha terenuri şi 1180 clădiri aflate la bilanţul contabil al acestor ministere, denaturarea cu cca 4,2 mlrd. lei a rezultatelor financiare etc.
Din păcate, neînregistrarea şi neluarea la evidenţa cadastrală a patrimoniului public conduce iminent la abuzuri, ca o invitaţie la delapidări, reieşind din neconformităţile în evidenţa patrimonială şi delăsarea funcţiilor esenţiale pentru managementul corporativ al statului. Mulţi dintre managerii unor agenţii şi întreprinderi de stat nu înţeleg că trebuie să asigure datele exacte şi actualizate asupra unor terenuri, bunuri, clădiri pentru a le valorifica în interes public, nu cunosc valoarea patrimoniului pe care-l gestionează şi, astfel, devin victime sigure ale grupurilor infracţionale organizate. Iar uneori şi complici.
Impactul financiar al abaterilor şi neregulilor situaţiilor patrimoniale atestate de Comisie în temeiul rapoartelor audiate numai pe ministerele guvernului central se ridică la cifra astronomică de 7,9 mlrd. lei, altfel spus – trei fonduri naţionale pentru reparaţia drumurilor. Vă imaginaţi câte lucruri folositoare pentru cetăţeni am putea face dacă aceste nereguli şi toleranţă de abuzuri ar fi oprite! Deşi aceste entităţi publice (ministerele şi agenţiile de stat) ar avea numai de câştigat beneficii economice dacă ar gestiona eficient bunurile administrate (terenuri şi clădiri), am avut adeseori impresia că managerii acestora par să fie mai puţin interesaţi de buna lor gestionare, dar mai mult de loialitatea politică asigurată unor grupuri interesate, tolerând prin complicitate goana după bani uşori a unor grupuri infracţionale. Mă refer aici la complicitatea unor angajaţi din APP în procesul de concesionare a Aeroportului Internaţional Chişinău, la privatizarea Companiei Air-Moldova, CTC-Tutun, dar şi la zeci de cazuri de parteneriat public privat, în care statul a rămas în pagubă.
– Cum se explică că Parlamentul află ultimul despre situaţia dezastruoasă din aceste sectoare. Să luăm exemplul pe care l-aţi dat legat de CFM – astfel, deşi este vorba despre o întreprindere de stat strategică, care este obligată să facă publice trimestrial şi semestrial rapoartele de activitate, aflăm abia acum despre situaţia ei dezastruoasă. Spuneţi-ne vă rog de ce?
– După cum am menţionat mai sus, Parlamentul nu poate substitui responsabilitatea guvernului de a gestiona întreprinderile de stat, agenţiile şi ministerele care i se supun, cu atât mai mult, Parlamentul nu are reprezentanţii săi în diverse consilii de administrare ale acestor entităţi, iar Constituţia ne pune la dispoziţie doar instrumentul de control legislativ şi supraveghere legislativă, care, odată activat, poate reacţiona la stări de alertă ori după constatarea unor situaţii de către auditorii Curţii de Conturi.
Este evident că, potrivit legii, CFM este înainte de toate responsabil în faţa guvernului aflat în exerciţiul funcţiei, dar observăm şi o gravă problemă legată de existenţa unor Consilii Administrative în aceste întreprinderi de stat care nu-şi fac lucrul. Mă refer aici şi la CFM, dar şi la Metalferos, şi la Moldovagaz, şi în alte întreprinderi în care statul are o anumită participare de capital, ca fondator ori ca acţionar.
Cu referinţă la CFM, conducerea acestei întreprinderi de ramură a luat decizii extrem de hazardate fără a se consulta cu Consiliul Administrativ (în privinţa tarifelor) ori consultându-se strict formal, fără evaluarea impactului unor decizii economice, iar adeseori, reprezentanţii acestui Consiliu de administrare, s-au limitat la un rol de marionete, fără a dori să intre în esenţa deciziilor întreprinderii CFM şi fără a informa guvernul asupra unor stări de avarie, care se prefigurează la orizontul comercial-economic, fără a căuta soluţii de ieşire din această gravă situaţie în care se găseşte CFM în acest moment.
Unii susţin că ar exista un plan de falimentare a ramurii pentru ca şmecherii să preia controlul deplin şi în acest sector crucial pentru economia naţională şi stat. Să reţinem însă că adeseori actualii directori nu sunt manageri selectaţi prin concursuri transparente, ci exponenţi ai unor interese politice; actualul director este interimar pentru că concursul de selectare a directorului este blocat la APP de peste un an de zile. Despre ce fel de performanţă vorbim atunci? Guvernul vechi nu a căutat un manager tehnic mai bun, care să rezolve problema, ci doar să existe o persoană care să răspundă la telefoanele grupurilor economice interesate să exploateze acest sistem, iar luând în consideraţie şi faptul că CFM este una din cele mai mari întreprinderi de stat ca număr de muncitori (peste 7600), controlul asupra acestei întreprinderi este şi o bună găselniţă electorală.
– Aţi vorbit despre faptul că legile nr. 220 şi nr. 221 vor spori răspunderea managerilor pentru sarcinile pe care le îndeplinesc în sectorul public. Nu vi se pare însă că managerii unor întreprinderi de stat ar putea să fie penalizaţi chiar şi atunci când nu sunt vinovaţi?
– Este nevoie să întărim răspunderea personală a managerilor pentru toate autorităţile sectorului public, nu doar în cadrul întreprinderilor de stat. Pot să vă spun că există o mare discrepanţă la executarea corespunzătoare a recomandărilor Curţii de Conturi în acest moment şi trebuie să căutăm soluţii de alertă în aceste condiţii. Pot să vă spun că din 1343 de recomandări înaintate în anul 2020, autorităţile publice au implementat integral doar 57 de recomandări, parţial – 25, în timp ce 1261 de recomandări au rămas neimplementate şi urmează a fi executate în anul 2021. Această stare de lucruri poate fi schimbată numai prin instrumentul responsabilizării entităţilor auditate. Aici mă refer la managerii acestora, pornind de la modificările legislative şi continuând cu o întărire a standardelor, instrumentului de supraveghere şi control, selectarea şi constituirea unui corp profesionist de manageri publici, dar şi aplicarea legii, fără excepţii şi fără excese.
În al doilea rând, Guvernul este puterea de stat, care trebuie să asigure condiţii optime de funcţionare pentru întreprinderile de stat, stimulându-i profesional pe cei mai buni şi eliminând din sistem pe cei care înclină spre lene, corupţie sau clientelism. Rapoartele de audit arată fără putinţă de tăgadă cât rău facem în sectorul public, tolerând ineficienţa, oamenii fără iniţiativă sau fără scrupule, care lucrează ca nişte “roboţei”, fără a-şi pune întrebări legate de performanţă, etică, interes public. Ei sunt învinuiţi de faptul că nu au înregistrat cadastral zeci de mii de ha de terenuri aflate în domeniul public, sute de clădiri şi alte bunuri de patrimoniu, şi tot lor ar trebui să le reproşăm modul în care gestionăm infrastructura critică a statului: porturile, aeroporturile, infrastructura de apă, energie şi transport, care poate înceta să furnizeze servicii vitale cetăţenilor R. Moldova, atunci când este preluată de grupuri cu intenţii maligne, adică dăunătoare interesului public. Evident că acest lucru se întâmplă nu din vina Guvernului, ci a managerului, a sistemului existent, supus unor atacuri fără precedent din partea unor grupuri ostile. Dacă un manager vrea să valorifice spaţii, terenuri, patrimoniu etc., el trebuie să o facă conform legii – să le înregistreze şi apoi, dacă nu poate să le gestioneze, să le vândă cu respectarea procedurii de achiziţie sau licitaţie.
– În această situaţie, la ce ajută aceste rapoarte de audit şi, în general, există vreun număr de acţiuni pornite de procuratură în baza documentelor prezentate?
– Rapoartele de audit includ fotografii fidele asupra încălcărilor care se întâmplă în sistem. Cât ţine de statistica cazurilor de urmărire penală deschise de către procurori în baza acestor rapoarte de audit, aici trebuie să menţionez două aspecte.
Curtea de Conturi nu poate obliga procurorii anticorupţie să iniţieze aceste urmăriri, dar le poate sugera existenţa unor fapte care urmează a fi cercetate, iar comisia parlamentară (CFP) care atrage atenţie asupra unor situaţii neconforme legislaţiei poate solicita concursul procurorilor în abordarea unor cazuri de rezonanţă publică, care sunt prea grave pentru a fi lăsate fără răspuns. Am fost informaţi, astfel, că există dosare deschise asupra persoanelor care au viciat în anul 2013 condiţiile concursului organizat pentru concesionarea Aeroportului Internaţional Chişinău, dar există şi alte urmăriri penale în privinţa Gărilor şi Staţiilor Auto, CTC Tutun, Air-Moldova.
Din păcate, recunosc că ştiu doar numărul cauzei deschise de procuror, dar nu ştiu cu exactitate la ce etapă de cercetare se găsesc acestea, pentru că Procuratura nu poate sau nu vrea să ne vorbească despre instrumentarea acestor dosare, iar noi nu putem admite interferenţa factorului politic în gestionarea acestor dosare. Acesta este standardul de bază în funcţionarea comisiilor de control al finanţelor publice din alte parlamente, iar aici vă rog să-mi permiteţi să afirm că această comisie urmăreşte să răspundă interesului legitim al cetăţenilor de a primi răspunsuri concrete, bazate pe evidenţe şi date, despre cum se cheltuie banii publici, cum sunt gestionate bunurile, serviciile şi patrimoniul de stat, exercitând controlul parlamentar asupra activităţilor de audit ale Curţii de Conturi, iar acest organism s-a aliniat în ultimii ani la standardele europene şi internaţionale în domeniul lor de competenţă.
Ceea ce ne lipseşte astăzi cel mai mult este: un guvern stabil, loialitate constituţională deplină, un corp profesionist de manageri în sectorul public şi o viteză mai mare de reacţie a organelor de anchetă. Astea ar fi ingredientele cele mai bune în scopul apropierii RM de obligaţiile Acordului de asociere cu Uniunea Europeană.
– Care sunt priorităţile Comisiei pe care o conduceţi pentru anul 2021?
– Avem un plan de lucru ambiţios pe o serie de instituţii şi autorităţi publice, care vor fi cu siguranţă importante pentru agenda legislativă şi exercitarea funcţiei de control legislativ asupra sectorului public.
În 2021 ne propunem să verificăm ministerele care au atras cele mai multe reţineri la implementarea recomandărilor Curţii de Conturi în 2019-2020, Ministerul Educaţiei, de exemplu, vom lua în furci întreprinderile de stat care continuă să genereze pierderi şi să şifoneze bunurile de stat pe care le au în gestiune, dar aşteptăm să avem rapoarte credibile de audit şi asupra unor autorităţi publice locale şi regionale, inclusiv UTAG, acolo unde nu prea am văzut picior de auditor public în ultimii ani.
Ca teme de referinţă pentru Comisie vor fi în scurt timp audierea raportului de audit al conformităţii cu privire la alimentaţia copiilor din instituţiile de învăţământ preşcolar şi şcolar; achiziţiile în sectorul de sănătate şi utilizarea resurselor externe în perioada pandemiei, raportul de conformitate asupra procesului bugetar. Au audiat săptămâna trecută domeniul taxelor pentru exploatarea resurselor naturale şi un program naţional finanţat cu zeci de milioane de lei în domeniul protecţiei solurilor fertile.
Vă invit să cercetaţi aceste rapoarte plasate pe web-site-ul Comisiei, unde veţi găsi şi rezultatul acestor audieri, recomandările făcute autorităţilor audiate şi monitorizarea pe care o exercităm în perioada lor de implementare.
– Ce părere aveţi despre obligaţiunile municipale? Care ar fi aportul acestora în creşterea economiei ţării?
– Subiectul ce vizează obligaţiunile municipale mă interesează din mai multe puncte de vedere, inclusiv din cauza că înainte de cariera mea politică eram permanent în legătură cu autorităţile locale. Întotdeauna am sprijinit autonomia şi subsidiaritatea ca principii de organizare a autorităţii locale. Este clar că autorităţile locale nu trebuie să depindă doar de taxele pe care le colectează sau de transferurile bugetare anuale prin legea bugetului de la Ministerul Finanţelor. Singura modalitate ca aceste autorităţi să aibă autonomie de mişcare este să genereze, inclusiv prin intermediul acestui instrument (obligaţiuni municipale), mai mulţi bani pentru dezvoltare, pentru infrastructuri şi servicii oferite cetăţenilor.
Este adevărat că nu orice autoritate locală poate gestiona asemenea proiecte. Uneori, asemenea ambiţii pot fi chiar nocive şi greu de administrat. Pentru asemenea proiecte trebuie să existe condiţii prielnice: capacitate economică, populaţie plătitoare, studii de fezabilitate credibile, dar şi parteneri care pot investi în derularea unor asemenea proiecte.
Cunosc existenţa unor proiecte de succes în mai multe state din Europa Centrală şi de Est, dar şi proiecte care au suferit eşec. În Polonia şi România au existat zeci de localităţi, care au putut genera efecte excelente pentru comunităţile lor, întărindu-şi autonomia lor de a lua decizii raţionale şi economic profitabile, creând parteneriate în acest scop cu actori care au sporit calitatea vieţii şi au ridicat statutul acestor localităţi pe culmi de excelenţă, iar în alte cazuri, statul a trebuit să intervină pentru a remedia eşecul unor experienţe nefaste. Să ştiţi că, potrivit legilor existente, în R. Moldova autorităţile locale au dreptul legal de a emite obligaţiuni municipale, însă nu am avut până în acest moment nici un caz în care acest drept să servească unor proiecte de succes, iar motivul ţine evident de absenţa unor elemente centrale pentru funcţionarea acestui sistem – garanţii bancare ferme şi capacitatea APL de a planifica financiar aceste investiţii cu potenţial de recuperare.
Eu cred că în acest moment doar câteva oraşe din R. Moldova ar putea teoretic lansa proiecte fezabile, acestea fiind: Chişinău, Bălţi, Orhei şi Ungheni. În 2018, CNPF a elaborat o instrucţiune privind etapele, termenele, modul şi procedurile de înregistrare a valorilor imobiliare ca instrument de lucru. Încă nu există o practică de a include aceste obligaţiuni a autorităţilor municipale într-un registru de stat al valorilor mobiliare, dar există posibilitatea ca municipiul Chişinău să înregistreze aceste iniţiative din momentul în care există un proiect investiţional. Ştiu de asemenea că există cel puţin un program al USAID care oferă asistenţă pentru a crea etapele necesare pentru emiterea obligaţiunilor municipale. Aşadar, mingea nu e la CNPF, ci se află pe terenul autorităţilor municipale.
Problema cea mai mare a autorităţilor locale, inclusiv de la Chişinău, continuă să fie generarea de proiecte cu potenţialul de a recupera investiţia. Probabil că o formulă de a atrage surse financiare ar putea fi legată de dreptul cetăţenilor de a cumpăra obligaţiuni municipale. Acest subiect este discutat de ceva timp, dar sunt necesare unele ajustări de legislaţie, fiindcă la momentul actual obligaţiunile pot fi procurate doar de bănci. Acest fapt îngustează foarte mult spaţiul şi limitează volumul surselor financiare care pot fi utilizate. Sigur că băncile ar fi interesate de mai mulţi actori, care ar pune în mişcare aceste obligaţiuni, dar Ministerul Finanţelor, CNPF şi BNM au o politică de prudenţialitate sporită faţă de astfel de acţiuni, care presupun şi unele riscuri foarte mari. Segmentele în care pot fi emise obligaţiuni municipale nu sunt foarte variate şi atunci, cei care îşi doresc o asemenea formă de a atrage surse financiare şi de a investi trebuie să aibă o abordare foarte pragmatică şi să înţeleagă că peste 2-3 ani urmează să întoarcă banii pe care i-au colectat, plus să achite dobânda.
– Vă mulţumesc pentru interviu!
A discutat Ghenadie Tudoreanu
