Un grup de lucru, creat prin dispoziţia Guvernului, s-a întrunit în 11 şedinţe şi a formulat propuneri de modificare a 36 de articole din legislaţia muncii.
De ce ar trebui modificat documentul care vizează mii de persoane care muncesc, dar şi angajatorii acestora? Antreprenorii spun că actualul Cod al muncii conţine o serie de carenţe ce creează confuzii, contradicţii şi dificultăţi în aplicare. Angajatorii vor să fie mai liberi, mai ales atunci când este vorba de relaţia cu cei care nu-şi îndeplinesc bine lucrul. Reprezentanţii mediului de afaceri declară că ar trebui de elaborat chiar un nou Cod al muncii, conform celor mai bune practici internaţionale, iar în proces să fie antrenaţi experţi străini şi locali, contractaţi cu ajutorul partenerilor de dezvoltare.
Sindicatele sunt nemulţumite că nu s-a ţinut cont de sugestiile şi propunerile lor şi că prin noua redacţie a Codului Muncii se acordă drepturi discreţionare angajatorilor, în detrimentul angajaţilor. Şi e clar de unde vine nemulţumirea, sindicatele apără drepturile şi a angajatului care aduce plusvaloare întreprinderii prin ceea ce face, dar şi a celui care, vorba moldoveanului “trage mâţa de coadă” şi aşteaptă cu nerăbdare sfârşitul zilei de muncă.
Într-o şedinţă la Guvern, prim-ministrul Pavel Filip a menţionat că este important ca statul să exercite rolul de regulator, astfel ca, pe de o parte, să fie protejate drepturile angajaţilor, iar pe de alta, să se ţină cont de interesele angajatorilor. O asemenea abordare ar stimula angajatorii să desfăşoare o activitate transparentă, pentru a evita plata salariilor în plic şi evaziunea fiscală, dar şi ar contribui la promovarea investiţiilor şi la crearea locurilor de muncă, relevă Serviciul de presă al Guvernului.
Nu ştim cum va arăta, în fine, proiectul de modificare a Codului muncii, dar totuşi există multe întrebări la care răspunsurile întârzie.
Cât o să mai tolerăm munca la “negru”, adică salariile “în plic” care compromit bătrâneţile a mii de oameni? Demult se discută, se fac încercări de a mai curma acest fenomen, dar el există.
Această chestiune merită pusă pe tapet, pentru că loveşte, în primul rând, în angajat. Ultimele date ale Biroului Naţional de Statistică (BNS) denotă că munca nedeclarată în rândul salariaţilor în anul trecut a constituit 7,1 la sută din numărul lor total, fără modificări semnificative faţă de nivelul anului precedent. Practica de angajare fără perfectarea contractelor individuale de muncă (în baza unor înţelegeri verbale) denotă că cele mai mari ponderi ale salariaţilor care lucrează doar în baza unei înţelegeri verbale sunt estimate în agricultură (40,8 la sută) şi comerţ (23,2 la sută). Astfel, patru din zece angajaţi din agricultură şi fiecare al cincilea din comerţ nu avea contract de muncă, nu achita contribuţii sociale, iar atunci când va veni timpul să iasă la pensie se va pomeni cu câţiva bănuţi în buzunar.
Mai trebuie oare de spus că aceşti oameni sunt sortiţi la sărăcie anume în perioada când nu mai pot lucra şi deci nu pot câştiga un ban?
Însă o majorare considerabilă a amenzilor ar schimba spre bine situaţia, cum cred unii experţi? Nu suntem nici prima, nici ultima ţară din lume care pedepseşte acest fenomen. De exemplu, în Italia utilizarea lucrătorilor în baza contractelor cu termen fix fără notificare de angajare cu cel puţin o zi înainte de începerea efectivă a activităţii la locul de muncă se pedepseşte cu sancţiuni administrative, ce variază între 1500 euro şi 12000 euro pentru fiecare angajat nedeclarat şi o sancţiune de 150 euro pentru fiecare zi de muncă nedeclarată. În Polonia nu există nici o sancţiune uniformă pentru ocuparea informală sau ilegală în câmpul muncii. Valoarea amenzilor depinde de la caz la caz. Totuşi, valoarea maximă a unei amenzi pentru angajarea ilegală sau practica muncii nedeclarate variază de la 250 euro până la 7500 euro pentru fiecare persoană. În timp ce valoarea maximă a unei amenzi pentru eschivarea de la plata impozitelor şi contribuţiilor la fondurile sociale constituie aproape 1300 euro pentru fiecare persoană născută în Polonia şi o amendă ce variază între 750 euro şi 1250 euro pentru cazurile de angajare ilegală a unui străin fără permis de şedere şi permis de muncă.
Există, însă, certitudinea că doar cu amenzile vom îndrepta lucrurile? Nu cred. Sistemul de impozitare, probabil, ar trebui schimbat. Un sistem care ar stimula patronii companiilor mici, care încă “nu stau bine pe picioare” din punct de vedere financiar, să intre în legalitate cu plata salariilor. Ce e mai bine, să scoţi de pe ei impozite la fel ca de pe o întreprindere mare sau să-i acorzi facilităţi? Să-i dai posibilitate să se consolideze financiar?
O altă problemă, care trebuie să fie pe agenda discuţiilor la elaborarea proiectului de modificări este angajarea tinerilor. Anunţurile de angajare, de regulă, descurajează pe cei care vor să intre pe piaţa muncii. Angajatorii invită tineri specialişti “cu o experienţă de 2-3 ani”. Şi unde ar putea acumula această experienţă proaspătul absolvent? Aceleaşi statistici oficiale arată că şomajul în rândul tinerilor cu vârste cuprinse între 15 şi 24 de ani a fost de 11,2 la sută, faţă de media de 4,9 la sută. Iar în categoria de vârstă 15-29 ani acest indicator a avut valoarea de 8,1 la sută. Rata şomajului este unul din cei patru indicatori ai sub-utilizării forţei de muncă.
Evident, Republica Moldova nu face excepţie. Şi în alte ţări tinerii cu greu îşi găsesc de muncă. Dacă, însă, în alte ţări tinerii mai au speranţa că într-o bună zi vor ieşi din şomaj, ai noştri tineri, de regulă, iau calea străinătăţii şi pe mulţi din ei piaţa muncii îi pierde pentru totdeauna.
Stimularea de către stat a angajării tinerilor ar fi o soluţie? Dar implicarea companiilor însăşi în pregătirea tinerilor specialişti? Revenirea la practicile de odinioară când întreprinderile investeau în viitorii săi angajaţi? Avem unele exemple şi în prezent, dar ele sunt prea puţine pentru a schimba cursul unui fenomen.
Vlad Bercu
