Dar avantajul costurilor nu poate fi unul permanent, mai ales în condiţiile unui deficit al forţei de muncă calificate în Republica Moldova. Sondajul privind Mediul de Afaceri şi Performanţa Întreprinderilor 2013, elaborat de BERD şi Banca Mondială, arăta că problema competenţelor şi cea a educaţiei inadecvate a forţei de muncă reprezintă a treia cea mai gravă problemă cu care se confruntă mediul de afaceri (în sondajul din 2008 aceasta a figurat pe poziţia a patra).
În anul 2012, compania germană Draexlmaier, cel mai mare investitor în Zona Economică Liberă Bălţi, a simulat angajările pe un număr de populaţie de 160 mii de oameni, iar firma Danube Logistics, care operează Portul Internaţional de la Giurgiuleşti şi administrează Zona Economică Liberă din aceeaşi regiune – pe un număr de 100 mii persoane. Rezultatele au fost mai mult decât dezolante. S-a constatat că la o populaţie de 100 mii de locuitori oferta de muncă este de 1500 persoane calificate, iar în cazul femeilor numărul este şi mai mic – de 1000.
Peste şase ani, economistul Veaceslav Ioniţă a declarat: „Mai ţineţi minte povestea: Moldova are forţă de muncă ieftină şi calificată. Deja e oficial. Moldova nu are forţă de muncă”.
Mai multe probleme generează acest deficit al forţei de muncă. Educaţia inadecvată, salariile mici şi exodul tinerilor. Tinerii fug de la sat la oraş. Pleacă peste hotare în căutarea unor venituri ce le-ar asigura un trai decent. Iar pe acest fundal situaţia demografică se agravează. Se produce o îmbătrânire rapidă a populaţiei.
Vom rămâne o ţară fără tineri? Am exagera, desigur, dacă am afirma acest lucru. Şi totuşi numărul lor este în continuă scădere.
Statisticile oficiale poate sunt cele mai elocvente. Recensământul din 2004 a arătat că în numărul total al populaţiei ţării, ponderea persoanelor sub vârsta de 15 ani a constituit 21 la sută, micşorându-se cu 8,6 puncte procentuale faţă de 1989. În Republica Moldova se face evidentă accentuarea procesului de îmbătrânire demografică, în primul rând, prin reducerea numărului persoanelor tinere cu vârsta sub 15 ani şi, concomitent, prin creşterea numărului populaţiei vârstnice (de 60 de ani şi peste), constatau statisticienii.
Peste zece ani, în 2014, un alt recensământ al populaţiei a constatat că în numărul total al populaţiei ţării, ponderea persoanelor sub vârsta de 16 ani a constituit 18,4 la sută, micşorând-se cu 2,7 puncte procentuale faţă de 2004.
Datele Biroului Naţional de Statistică (BNS) arătau că structura populaţiei pe grupe mari de vârstă se caracterizează prin ponderea populaţiei sub vârsta aptă de muncă de 17,0 la sută.
Ce se ascunde în spatele acestor procente? Un raport publicat în anul 2017 de BNS menţiona că, în comparaţie cu 1 ianuarie 2000, ponderea copiilor de 0-14 ani, în numărul total al populaţiei s-a redus cu 298,8 mii de persoane. Pe mii de copii şi tineri îi regăsim în ţările în care au emigrat părinţii lor. Desigur, putem specula cu unele cifre, ele însă ar trebui să fie analizate de o instituţie specializată. Acest subiect ar trebui să fie obiectul unor cercetări la nivel de stat ca, de exemplu, cea elaborată de Ministerul Muncii şi Politicilor Sociale din Italia despre comunitatea moldovenilor. Un raport din care aflăm că numărul moldovenilor care se află în Italia a crescut de la 55 803, în anul 2006, la 142 266, la 1 ianuarie 2016 şi apoi s-a micşorat, respectiv, la 135 661, la 1 ianuarie 2017, cu o medie de vârstă de 35 de ani. Ministerul italian explică tendinţa de scădere, începând cu 2010, a noilor intrări în Italia a cetăţenilor moldoveni prin „numărul tot mai mare de moldoveni care au dobândit cetăţenia italiană în ultimii ani „s-au căsătorit, fie cu un italian ori italiancă sau persoane de alte naţionalităţi (1 033 în anul 2014). Astfel, în 2015 au obţinut cetăţenie italiană 2 464 de moldoveni, în creştere faţă de 2014 cu 67 la sută. Circa 29 mii de „minori” moldoveni, cum sunt numiţi ei în cercetare, locuiesc în Italia. Mulţi din ei, probabil, nu se vor mai întoarce niciodată în Republica Moldova.
Potrivit unui raport al Biroului Migraţie şi Azil, în anul 2016, cea mai mare pondere printre cei care au plecat din ţară a avut-o populaţia de până la 40 ani (64 la sută), numărul acestora înregistrând o majorare cu circa 21 la sută comparativ cu anul 2015.
De ce pleacă tinerii? În Barometrul Demografic „Situaţia tinerilor în Republica Moldova: de la deziderate la oportunităţi”, publicat de Centrul de Cercetări Demografice al Institutului Naţional de Cercetări Economice, se subliniază cât de vulnerabili sunt tinerii la numeroşii factori de risc, ceea ce afectează şansele şi potenţialul lor, precum şi gradul de incluziune socială. Potrivit raportului, Republica Moldova înregistrează indicatori foarte mari (în raport cu ţările vecine, dar şi cu statele Uniunii Europene) privind tinerii care nu sunt implicaţi pe piaţa muncii, în circuitul de studii sau cel formativ.
Biroul Naţional de Statistică constata, la sfârşitul trimestrului patru al anului 2017, că rata şomajului (ponderea şomerilor BIM în populaţia activă în rândul tinerilor (15-24 ani) a fost de 11,8 la sută, faţă de 3,3 la sută în medie pe ţară. Rata de ocupare a populaţiei în vârstă de muncă în categoria de vârstă 15-29 ani a înregistrat valoarea de 25,6 la sută, faţă de 45,9 la sută, per totalul populaţiei apte de muncă.
Nu vor tinerii să muncească? Un studiu sociologic, realizat de compania Magenta Consulting, la care am mai făcut referinţă, arată că, atunci când iau decizia de a se angaja, tinerii, în majoritatea cazurilor, se aşteptă la un salariu de 5000 de lei, deşi sunt conştienţi că oferta angajatorului nu va fi mai mare de 4000 de lei. Aşteptările tinerilor de la sate sunt chiar mai mari faţă de salariul minim cu care ar fi de acord să înceapă – 5000 de lei, faţă de 4750 de lei în cazul tinerilor din oraşe. Acelaşi studiu constată că absolvenţii facultăţilor nu ar accepta salarii mai mici decât 5000 de lei.
Republica Moldova, probabil, nu este o excepţie în lume privind şomajul înalt în rândul tinerilor, insatisfacţia de salariile pe care le primesc şi de aici căutarea unui „loc mai bun sub soare”. Şi tinerii europeni, bunăoară, se confruntă cu un şir de provocări precum: şomajul, accesul limitat la educaţie sau formare, sărăcia, nivelul scăzut de participare şi de reprezentare a tinerilor în procesul democratic, precum şi cu diferite probleme de sănătate.
Ceea ce este cert e că realităţile dictează o politică mai coerentă privind tinerii. Avem o Lege cu privire la tineret, Strategia naţională de dezvoltare a sectorului de tineret 2020 şi Planul de acţiuni privind implementarea acesteia. Nu ducem lipsă de documente şi viziuni privind soluţionarea problemelor tinerilor, în mod special a categoriei de vârstă 15-19 ani, ponderea căreia în numărul total al tinerilor s-a micşorat de la 31,8 la sută (1 ianuarie 2009) până la 26,0 la sută (1 ianuarie 2014) sau a celor 135,5 mii de tineri plecaţi peste hotare la muncă, pe care îi dorim întorşi acasă. Dacă nu imediat, căci ar pune o mare presiune pe piaţa muncii, atunci într-un viitor previzibil. Se ştie că, în fine, calitatea studiilor e departe de ceea ce se doreşte, cât şi relevanţa acestora pe piaţa muncii. Mai bine de o pătrime din tineri renunţă la primul loc de muncă în primul an de angajare din cauza salariilor mici.
Potrivit Strategiei naţionale de dezvoltare a sectorului de tineret 2020, cele mai stringente probleme care îi vizează în mod direct au fost identificate şi formulate de către tineri:
– gradul scăzut de participare şi indiferenţa tinerilor;
– situaţia economică precară;
– accesul limitat la educaţie şi instruire;
– parteneriatele slab dezvoltate dintre tineri şi instituţiile publice;
– migraţia sporită a tinerilor;
– societatea coruptă;
– pasivitatea ONG-urilor;
– politici de stat ineficiente;
– capacităţi instituţionale şi financiare insuficiente în domeniul tineretului;
– discriminarea tinerilor;
– nivelul scăzut de informare a tinerilor;
– implicarea redusă a tinerilor la viaţa politică şi socioeconomică;
– conflictele sociale care afectează tinerii;
– politicile educaţionale ineficiente;
– instabilitatea politică;
– accesul limitat al tinerilor la programe socioculturale;
– pregătirea vocaţională ineficientă.
Acestea sunt problemele. Şi dacă tinerii pleacă arată că ele nu sunt rezolvate. Că continuă să persiste.
Şi atunci pare a fi firească întrebarea. Vom rămâne o ţară fără tineri?
Vlad Bercu
