Înregistrarea mărcii comerciale este unul dintre factorii importanţi în procesul de elaborare şi promovare a unui produs. Deseori producătorii ignoră acest fapt şi trebuie să suporte consecinţele. Am abordat acest subiect într-un interviu cu Natalia Moga, director adjunct al Departamentului mărci, modele şi desene industriale al Agenţiei de stat pentru proprietate intelectuală (AGEPI).
– Stimată dnă Natalia Moga, e uşor să fie înregistrată o marcă? De ce e nevoie să se facă acest lucru?
– În primul rând, trebuie să ştim că marca este orice semn care are menirea de a diferenţia produsele sau serviciile unui producător de ale concurenţilor săi. Ce trebuie de făcut ca să ai un drept asupra mărcii? În primul rând trebuie să vă spun că nu există nici o obligativitate de a înregistra marca. Poţi s-o utilizezi şi aşa, doar că neînregistrată fiind, ea nu-ţi oferă nici un drept şi oricine poate să vină şi să folosească acest semn pentru produsele sale. Asemenea situaţii se întâmplă destul de des. Producătorii se gândesc cum să-şi dezvolte producerea, iar înregistrarea mărcii o amână adesea cu anii. Este o abordare greşită, deoarece concurenţii atacă în primul rând marca. Produsul nu-l pot fura, însă marca – da. Iar principiul pe care se sprijină întreg sistemul mărcilor este „primul venit este primul deservit. ” Adică cel care vine primul să înregistreze o marcă, acela va fi şi proprietarul, şi e nevoie de foarte mult timp pentru a demonstra în instanţă că această marcă îi aparţine de fapt adevăratului producător. Plus cheltuielile foarte mari pe care le-ar implica un asemenea proces. De aceea e esenţial ca pornind o afacere, lansând un produs, să fie înregistrată întâi de toate marca comercială.
– Este costisitoare înregistrarea unei mărci la noi în ţară?
– Dacă e să vorbim de Întreprinderile Mici şi Mijlocii, remarcăm că acestea au nişte înlesniri la taxe. Chiar dacă plăţile pot părea cam mari, de 250 de euro, ele pot fi achitate eşalonat, în câteva rate, timp de un an, deoarece această sumă include trei taxe. În plus, această sumă se achită pentru o perioadă de 10 ani. Deci, timp de 10 ani agentul economic are dreptul exclusiv să dispună de marcă şi să interzică oricărui terţ să facă uz de aceasta. E un drept foarte serios. Având acest drept, chiar dacă nu intenţionezi să valorifici această marcă, poţi oferi această licenţă altcuiva, să o secesionezi, să câştigi nişte bani la urma urmei.
– Ce ne puteţi spune despre designul industrial ca proprietate intelectuală?
– Designul industrial ţine de aspectul exterior al produsului şi e un alt obiect de proprietate intelectuală. Deşi are afinităţi cu marca, sunt totuşi obiecte diferite. Dacă un producător a elaborat un design absolut nou pentru un produs, el îl poate proteja ca pe o formă de proprietate intelectuală. La marcă dreptul este nelimitat în timp, deoarece poate fi reînnoit ori de câte ori este nevoie. În Republica Moldova avem mărci valabile mai mult de un secol. La design dreptul e limitat în timp, dar, fapt dovedit din practică, aceasta nu împiedică nimănui să lucreze, deoarece designul evoluează în timp, se schimbă. Respectiv, timpul maxim de protecţie al unui design e de 25 de ani, prima perioadă de 5 ani fiind urmată de patru perioade consecutive de câte cinci ani, când titularul trebuie să-şi reînnoiască drepturile. După 25 de ani, acest design intră în domeniul public şi oricine doreşte, poate să-l utilizeze. Dar practica arată că producătorii tind să schimbe mai des designul unui produs. Sticla de Coca-Cola, spre exemplu, din 1886 şi până în prezent s-a modificat de foarte multe ori.
– Businessmenii moldoveni conştientizează seriozitatea acestor aspecte ale activităţii economice?
– Să ştiţi că mulţi dintre ei nu conştientizează seriozitatea acestora decât în momentul când se ciocnesc de anumite probleme. Deoarece nu este obligatoriu să-ţi înregistrezi marca comercială, mulţi nici n-o fac. Sunt cazuri când cineva de la noi „împrumută” o marcă din străinătate şi invers, când persoane de peste hotarele ţări „împrumută” mărcile noastre comerciale. De exemplu, o problemă de acest tip are în prezent „Franzeluţa”. E o întreprindere atât de mare, de serioasă şi de cunoscută, iar dreptul de proprietate asupra mărcii comerciale al ei în Uniunea Europeană e pe numele unei persoane fizice. Nu companiei „Franzeluţa” S.A., ci unei persoane fizice aparţine dreptul exclusiv asupra mărcii, şi asta pe întreg teritoriul UE. Aceasta înseamnă că doar această persoană are dreptul de a gestiona marca respectivă, poate s-o înstrăineze chiar, sau s-o vândă concurenţilor. Deşi deocamdată un conflict pe faţă nu exisă, putem să presupunem că în viitor „Franzeluţa” ar putea avea probleme din acest motiv. Şi mai sunt asemenea cazuri când dreptul de proprietate asupra mărcii aparţine nu companiei producătoare, ci altcuiva.
– Cum trebuie să procedeze companiile care vor să iasă pe piaţa internaţională ca să-şi protejeze mărcile lor comerciale?
– Ţinând cont că marca este protejată în teritoriul unde a fost înregistrată, companiile care vor să-şi promoveze produsele pe pieţele altor state, trebuie, respectiv, să-şi înregistreze mărcile şi pe teritoriul acestor ţări. Există câteva modalităţi de a o face, de exemplu, ar putea merge la fiecare oficiu naţional al fiecărei ţări în parte. Apoi ar putea recurge la organismele interregionale, de pildă, la Oficiul European de Mărci, care acoperă toate cele 27 de state ale UE. Mai există sistemul de la Madrid, care presupune depunerea unei singure cereri pentru oricare din cele 86 de ţări care fac parte din acest sistem unde ai necesitatea de a-ţi proteja marca comercială. Avantajul acestui sistem e că taxele sunt mult mai mici, pentru că una din condiţii e să nu fie impuse taxe mai mari decât în ţările de origine. Formalităţile birocratice sunt reduse la minim şi nu se cere să ai un mandatar autorizat, ceea ce înseamnă, de asemenea, o reducere substanţială a cheltuielilor.
Ana Struţă
