Ion Sandic, preşedintele Asociaţiei producătorilor de conserve, a lucrat în acest domeniu 47 de ani. Dânsul spune că în ultimii ani au falimentat deja câteva fabrici de conserve şi se pare că şi altele sunt de asemenea sub ameninţarea falimentului. Pentru a stopa declinul acestei ramuri a industriei e nevoie de susţinerea statului.
– Dle Ion Sandic, când a apărut Asociaţia producătorilor de conserve şi câte fabrici intră în componenţa ei?
– Am înregistrat Asociaţia producătorilor de conserve la începutul lui 2009, cu scopul de a apăra interesele producătorilor de conserve din Republica Moldova. Am avut 12 membri, dar din păcate, am rămas mai puţini, căci fabrica de conserve din Coşniţa a falimentat anul trecut, fabrica de conserve din Mereni a avut aceeaşi soartă, deoarece au trimis un export de producţie în valoare de 3 milioane de lei în Rusia şi nu s-au achitat cu ei.
– Cum merg lucrurile în domeniul în care activaţi şi care sunt problemele cele mai mari?
– Lucrurile merg prost, n-avem ce ascunde. Ne-am dori o mai bună conlucrare cu Ministerul Agriculturii şi al Industriei Alimentare. Există şi o atitudine un pic negativă a agenţilor economici din agricultură faţă de ministerul de resort (de exemplu, nu înţeleg de ce dările de seamă prezentate la fisc sau la statistică, nu ajung şi la Ministerul Agriculturii). Din expreienţa mea de peste 40 de ani în domeniu, pot să vă spun că e nevoie de o schimbare de atitudine, atât de o parte, cât şi de cealaltă.
– Există o ruptură între producătorii agricoli şi ministerul de resort?
– Da, din păcate. Ne-am dori o cooperare mai bună cu Ministerul Agriculturii şi Industriei Alimentare, activitatea căruia are legătură, direct sau indirect, cu 70-80% din populaţia republicii, adică cu toată gospodăria sătească. Pe vremuri, cu cele circa 1000 de colhozuri şi sovhozuri care erau, un ministru şi câţiva locţiitori reuşeau să-i monitorizeze pe toţi. Dar, pe de altă parte, nu mă pot supăra pe ministru sau pe adjuncţii săi. Căci, dacă mă duc la el cu o cerinţă, nu mă poate ajuta cu nimic, pentru că nici el, nici ministerul pe care-l conduce nu au în prezent valoarea pe care o merită. Agricultura demult nu mai constituie o prioritate pentru statul nostru.
– La ce vă referiţi, în plan concret?
– Se întâmplă lucruri stranii. De exemplu, nu pot înţelege de ce Agenţia ”Apele Moldovei” ţine de Ministerul Mediului şi nu de cel al Agriculturii. Când apar probleme cu irigarea terenurilor, Ministerul Agriculturii nu are nicio posibilitate de a interveni, deoarece Agenţia „Apele Moldovei” se află în subordonarea altui minister, care, normal, se preocupă de problemele sale directe, şi nu de agricultură. Să cumperi roşii în luna iunie cu 2 dolari kilogramul? Oare nu ne putem creşte roşiile noastre? Pe vremuri, dacă tot în perioada asta le vindeam mai scump de 20 de kopeici kilogramul, ar fi fost vai şi-amar de mine. La 23 februarie aveam castraveţii noştri, la 8 martie – roşiile nostre. Acum însă pot să vă dau un exemplu: un membru al asociaţiei noastre a semănat 400 de ha de mazăre, dar a apărut încă în luna mai o problemă între „Apele Moldovei” şi Union Fenosa, şi omul nu are acces la irigaţie. Acum îl paşte şi pe acesta falimentul.
– Ce măsuri trebuie întreprinse, pentru ca lucrurile să funcţioneze mai bine?
– O fabrică de conserve în luna februarie trebuie să aibă tote resursele pentru începerea sezonului: piese de schimb, pentru liniile tehnologice, resurse pentru procurarea de ambalaje (cutii de tinichea şi capace twist-off), care la noi nu se produc şi trebuiesc importate. Ca să facem asta, imediat, în vamă, poţi zice, trebuie să achităm TVA. Fabricile de conserve au nevoie de cutii de tinichea. Fabricile de carne – de asemenea. Producătorii de conserve de peşte – şi ei. Oare chiar nu se poate aduce un strung şi să ne fabricăm cutiile noastre? N-ar fi mai ieftin? Aşa se întâmplă şi cu materialul semincer, pe care de asemenea îl importăm. Demult tot vorbim despre o conlucrare dintre ştiinţă, mediul academic şi agricultură. Ştiinţa ar trebui să se preocupe să avem materialul nostru semincer, să nu importăm din alte ţări. O altă problemă e că demult încercăm să obţinem vacanţă fiscală de 6-7 luni. Ca să achităm aceste taxe nu înainte de a obţine profit, ci după, atunci când ne vindem producţia, cum ar fi şi normal. Banii economisiţi în acest mod şi invsetiţi în producţie ar duce la un volum de producere mai mare, şi, respectiv, la impozite mai mari, adică la venituri mai mari pentru bugetul de stat etc. Noi am prelucrat anul trecut 6900 tone de mazăre verde. Dacă ni se acorda vacanţă fiscală şi mijloacele respective le-am fi orientat către producere, am mai fi avut încă 1600 de tone în plus, din care de asemenea am fi plătit TVA. Ar fi avut de cîştigat şi statul, şi noi. Căci avem posibilităţi reale să creştem volumul de producţie prelucrată. Noi suntem în stare să prelucarăm într-un singur an producţia care se creşte în 7-8 ani. Fabricile lucrează acum la doar 15-20% din capacitate.
– Deci, e nevoie de o abrodare specială pentru producătorii de conserve în ceea ce priveşte taxele şi impozitele?
– Da, deoarece ciclul de producere al conservelor este mult mai mare. Nu e ca şi cu laptele, de exemplu, când timp de o săptămână, cel mult, banii investiţi se întorc. După ce producţia este conservată, un bun tehnolog, un director care se respectă nu lasă să iasă nimic din depozit mai devreme decât după o lună, timp în care se fac analize, se verifică produsul obţinut. Ceea ce înseamnă că am început în februarie şi încheiem procesul de producere în septembrie. Şi-apoi, conservele nu sunt produse de primă necesitate. Un borcănel de pastă de roşii îi ajunge unei gospodine pe mult timp, ba unele mai şi aruncă din el dacă nu o folosesc în timp util. Iar o fabrică de conserve, dacă a produs un milion de borcane, să zicem, de cele mai multe ori rămâne cu produse în depozite şi pentru următorul sezon. Fabrica de conserve din Călăraşi, de pildă, are acum producţie de 10 mln lei, rămasă încă de anul trecut.
– Şi cum rezistaţi în aceste condiţii?
– Păi, nu rezistă nimeni. Totul se distruge. Încă puţin, şi vom rămîne fără această industrie. Uneori am impresia că cineva intenţionat o împinge spre marginea prăpastiei.
– Exporturile în acest caz nu sunt o salvare?
– Toţi factorii pe care i-am pomenit mai sus fac ca producţia noastră să fie foarte scumpă. Ca să nu mai amintesc de gazul foarte scump. Exporturile noastre sunt, în temei, formate din mazărea conservată, porumbul zaharat şi concentratul de suc de mere. Restul se fabrică mai mult pentru sortiment. Dacă se compromite măcar unul din aceste produse, aşa cum se întâmplă anul ăsta cu mazărea, ce a rodit foarte prost din cauza lipsei de irigaţie, despre ce venituri să mai vorbim? Şi mai apare o întrebare: cât va costa la anul un borcănel de mazăre conservată moldovenească? Credeţi-mă, pierderile sunt de milioane.
– Majoritatea fabricilor de conserve se ocupă şi de agricultură pe terenuri proprii sau arendate?
– Da, şi avem o muţime de probleme din cauza asta. Una dintre cele mai grave e că având şi gospodărie agricolă, şi secţii de prelucrare a producţiei agricole, trebuie să plătim pentru prima 8%, iar pentru a doua – 20%, TVA. Întrebarea e cum să delimiteze contabilul pentru cât să plătească un impozit şi pentru cât altul, dacă e vorba de fapt de un tot întreg, de o singură întreprindere? E nevoie de elaborat o lege pe înţelesul tuturor. Chiar dacă lucrează în acelaşi sat doi oameni, numai că unul munceşte pe deal, iar altul la fabrică, oamenii vor avea pensii diferite. Adică paznicul de la livadă sau de la grădina de legume va ieşi cu o pensie mai mică decât paznicul de la fabrica de conserve. E trist, dar asta e.