Scriam în una din ediţiile precedente că un Program de dezvoltare a horticulturii până în anul 2025 califică pomicultura drept una din ramurile cu cea mai clară perspectivă, tendinţele insistând pe reducerea sau cel puţin menţinerea suprafeţelor actuale în schimbul creşterii producţiei prin caracterul intensiv al livezilor.
Capacităţile pe care le întruneşte actualmente acest domeniu nu sunt în exclusivitate un rezultat al politicilor statului, aşa cum, la asemenea capacităţi, nu pot fi calificate ca fiind exclusiv rodul producătorilor de fructe. Sunt rezultatul unui efort comun şi al unei implicări colective. Producătorii de fructe se întrunesc cu regularitate într-un format sau altul, având agenda adaptată la problemele cu care se confruntă, fie că este vorba despre politicile bugetar-fiscale, fie că e vorba de condiţiile climaterice, de exporturi, de resurse sau alte probleme care nu pot fi soluţionate la telefon.
La capătul acestui an agricol producătorii de fructe s-au întrunit din nou, având la masa de dialog şi factori guvernamentali, inclusiv ministrul Agriculturii. S-a vorbit, evident, despre probleme şi despre soluţii, însă, tradiţional, a fost recitit “paşaportul” ramurii respective. Un “paşaport” care certifică locul horticulturii în garnitura economică, în osătura care formează structura de forţă a casei noastre.
Aşadar, “horticultura este un element structural important al economiei ţării şi o sursă generatoare de locuri de muncă şi venituri în zonele rurale. În sector activează peste 1000 de companii implicate direct în producerea primară şi procesarea ulterioară a producţiei horticole ce au antrenat în muncă peste 10 000 de salariaţi şi generează anual o cifră de afaceri de peste 5 miliarde de lei. Prin urmare, este evident efectul multiplicativ asupra altor sectoare ale economiei pe toată lungimea lanţului valoric, pornind de la furnizorii de materii prime şi resurse pentru producători horticoli, precum şi partenerii antrenaţi în procesarea, ambalarea, distribuţia, logistica, transportul şi comercializarea produselor horticole pe piaţa internă şi cea de export”.
Oficialii îşi argumentează implicarea printr-un şir de măsuri ale căror efect a fost stabilizarea situaţiei existente, prin oferirea unui şir de facilităţi fiscale şi subvenţii. “A fost aprobat Programul de dezvoltare a horticulturii pentru anii 2019-2025, menit să sporească competitivitatea şi rezilienţa sectorului horticol, prin creşterea valorii producţiei şi aprofundarea integrării lanţului valoric. Acesta prevede investiţii de peste 11 miliarde de lei, inclusiv peste 30 la sută compensate din Fondul Naţional de Dezvoltare a Agriculturii şi Mediului Rural; a fost adoptată Legea privind asigurarea subvenţionată în agricultură, care are drept scop crearea posibilităţii asigurării calităţii recoltei şi stimularea accesului fermierilor la asigurările în agricultură prin revenirea la cota subvenţionată de 70 la sută din prima de asigurare”.
Deşi nu a avut niciodată puterea de a acoperi necesităţile agricultorilor în totalitate, subvenţionarea este trecută constant în şirul acţiunilor de susţinere întreprinse de stat. Şi în raport cu pomicultorii încurajarea investiţiilor prin subvenţii este parte a unor politici a căror promovare are ca ţintă o mai bună performanţă. Legea cu privire la principiile de subvenţionare în dezvoltarea agriculturii şi mediului rural încurajează investiţiile pe segmentul post-recoltare şi procesare, ceea ce ar aduce un plus de competitivitate pentru fructele moldoveneşti. Când spunem competitivitate, nu ne referim doar la competiţia dintre mărul moldovenesc şi merele lumii pe pieţele externe. Recunoaştem de ceva vreme, că “şi meciul de acasă” ne cere să fim foarte bine pregătiţi şi că aici consumatorul ne va cumpăra merele mai mult pentru calitatea lor decât din patriotism.
Punctarea problemelor cu care se confruntă producătorii de fructe înseamnă, de cele mai multe ori, abordarea unor subiecte general valabile, inclusiv pentru toţi ceilalţi agricultori. Relevant în acestă ordine de idei este subiectul legat de secetă şi un altul care derivă din respectiva situaţie – irigarea livezilor. Deşi, cu un mic efort, putem aşterne pe hârtie mai multe acţiuni întreprinse în vederea irigării plantaţiilor, lista problemelor e mult mai lungă. Mai frecvent şirul acţiunilor are ca şi început etapa reabilitării unor sisteme de irigare. Este adevărat, pasul acesta trebuie calificat drept unul enorm spre acoperirea deficitului de apă, însă, după el au urmat paşi mult mai mici şi aproape întotdeauna risipiţi prin regiuni mai mult sau mai puţin afectate de secetă.
La ora actuală, conform datelor ministerului, în R. Moldova există 78 de sisteme centralizate de irigare care sunt amplasate pe o suprafaţă de 130,6 mii ha, comparativ cu cele 330 mii ha, irigate în anii 90. Sunt sisteme aflate într-o stare jalnică, exploatate timp de 35-50 de ani, cu o reabilitare necesară de 80 la sută. Pentru lucrările de reabilitare, modernizare şi extindere a sistemelor centralizate de irigare/de secare şi reabilitarea a aproximativ 117 staţii de pompare, sunt necesare circa 4,2 miliarde de lei (75,0 mii lei/1 ha), ce ar majora suprafaţa irigabilă cu circa 68,0 mii ha.
Aşa cum de obicei acolo unde există probleme nu există neapărat şi bani, sursele financiare necesare extinderii suprafeţelor irigate trebuie căutate în exterior. Mai exact pe conturile partenerilor de dezvoltare, aceştia arătându-se deschişi să susţină eforturile R. Moldova în vederea prevenirii şi diminuării efectelor secetei.
Este adevărat că statul are suficient de multe instrumente de lucru care s-ar putea converti uşor în bani. Unul din instrumente sunt politicile pe care le promovează şi care vin să creeze condiţii pentru investiţii şi pentru dezvoltare. Aducem ca şi exemplu modificarea cadrului legal prin care sunt excluse impedimentele la irigarea terenurilor agricole, aprobarea Regulamentului cu privire la folosinţa apelor subterane pentru irigarea prin picurare a terenurilor agricole ocupate cu culturi horticole; aprobarea Programului de îmbunătăţiri funciare în scopul asigurării managementului durabil al resurselor de sol pentru anii 2021-2025 şi a Planului de acţiuni privind implementarea acestuia.
Însă, până la urmă, marele efort în vederea transformării unei simple livezi într-o afacere generatoare de bunăstare îi aparţine celui care a plantat-o, celui care îi citeşte frunzele după fiecare ploaie, celui care numără merele şi care le visează mai bune decât toate merele lumii. E un mare efort, dar, neconjugat cu efortul instituţiior abilitate ale statului, acesta poate să-şi piardă întreaga sa importanţă.
Constantin Olteanu
