Concluzia care ilustrează în totalitate tonalitatea, dar şi rezultatele vizitei la Chişinău a reprezentantului FMI, Ruben Atoyan, este cât se poate de scurtă şi de memorabilă – în timpul care a mai rămas până la sfârşitul acestui an, Moldova va putea primi tranşa de 46,5 milioane de dolari.
Desigur, aceasta este concluzia trimişilor FMI la Chişinău, o decizie finală urmând a fi aprobată de Consiliul de directori al acestui important organism financiar. Spuneam de tonalitate, deoarece anume ea lasă să se vadă caracterul pozitiv al votului stimabililor directori din cadrul Consiliului. Ar fi bine să nu caute cineva ironii printre cuvintele mele, pentru că ele, pur şi simplu, nu există.
Eram alături de cineva în momentul în care un post de televiziune făcea publică informaţia privind acordarea celor 45 de milioane. Acel cineva şi-a aşternut pe faţă nemulţumirea şi a spus „E un împrumut, desigur, pe care vom fi obligaţi să-l întoarcem”.
„Da”, am zis. Şi pentru că trebuia să plec, am evitat să ofer anumite explicaţii prin care s-ar vedea că importanţa acestor bani este mult mai mare decât valoarea propriu-zisă a acestor bancnote.
Republica Moldova a trecut destul de frecvent prin perioade de timp în care finanţarea externă căpăta conturul unei probleme fără prea multe soluţii. De multe ori nu am întrunit condiţiile înaintate de către partenerii de dezvoltare. De multe ori retorica reformatoare a partenerilor venea în contradicţie cu mesajele electorale ale guvernărilor. De multe ori, cetăţeanul şi-ar fi taxat nemilos exponenţii politici, nefiind pregătit să achite, de exemplu, taxă pentru terenul pe care e „dislocată” vara stâna satului.
Ca urmare a unor asemenea contradicţii, în relaţia noastră cu FMI interveneau „vacanţe”. Desigur acest cuvânt cuprins de ghilimele e mult mai dulce şi mai uşor de acceptat decât definiţia reală a unei stări aproape conflictuale. Lipsa unui acord semnat între Republica Moldova şi Fondul Monetar nu însemna doar nişte bani rămaşi pe conturile instituţiei, ci şi reconsiderarea relaţiilor financiare cu alte instituţii financiare, dar şi reconsiderarea relaţiilor financiare bilaterale. Anume într-o asemenea conjunctură, ajutorul nerambursabil pe care îl oferea România a întârziat să treacă Prutul, chiar dacă printre ţintele acestuia erau câteva sute de grădiniţe înregimentate într-o listă pentru a fi reparate, era Sala cu Orgă care ţinea de mai mulţi ani sub uşă nişte lei zburliţi de ierni şi de ploi, era Muzeul Naţional de Artă cu pereţii dezgoliţi şi cu parchetul încă zgârâiat de pantofii lui Brejnev, erau alte proiecte.
Şi multe alte finanţări au fost trecute pentru „după”, pentru că acest „după” însemna mai puţin un vot în cadrul Consiliului de directori şi mai mult un vot acordat la Chişinău în favoarea unui proces de reformare prin care ar trece insituţii, domenii, ramuri şi chiar oameni. Ei bine, situaţia devine una fericită şi productivă atunci când recomandările FMI coincid cu opţiunile Chişinăului.
În recentele discuţii care s-au consumat la Chişinău au fost atinse mai multe subiecte: salarizarea, impozitarea, disciplina fiscală, deficitul, rectificarea etc.
În fond, sunt termeni care s-au regăsit până şi în retorica premierului Maia Sandu, în momentul anunţării reformei salarizării, inclusiv în momentul pornirii micii reforme fiscale. Obiecţia legată de favorizarea celor bine plătiţi şi defavorizarea salariilor mici e una valabilă şi pentru această vară. Doar că părăseşte spaţiul unui discurs critic şi intră în cel al unor opţiuni de guvernare. Claritatea pe care şi-o doreşte cel care ar putea presupune revenirea la un salariu mai mic, la cel nemajorat, deci, e spulberată punctat de către doamna ministru al Finanţelor: “Mesajul meu pentru cetăţeni este: „Salariile vor fi plătite la timp şi integral. Vă asigur că aceasta este prioritatea mea”.
Dar de ce spuneam că valoarea acestor suporturi este mult mai mare decât valoarea propriu-zisă a acestor bancnote? Aprobarea tranşei înseamnă, de facto, deblocarea în ansamblu a finanţărilor, a asistenţei. Inclusiv a unei componente extrem de importante şi extrem de mult aşteptată la Chişinău, componenta de grant cu care vine de cele mai multe ori Uniunea Europeană, o componentă care, ajunsă în Moldova, se dispersează în zeci şi sute de proiecte, fiecare dintre acestea aducând plusvaloare unui domeniu, unei comunităţi, unei regiuni sau localităţi, unui individ. Aşa s-au construit secţii de procesare postrecoltare, aşa au apărut mai multe întreprinderi individuale, aşa au apărut capacităţile de păstrare a fructelor şi a strugurilor, aşa au fost realizate multe alte proiecte. Sunt bani pe care nu va trebui să-i restituim. Doar să aducem dovada unei schimbări în bine. Producerea schimbării demonstrează că banii, grantul de care spunem, a urmat cu exactitate traseul gândit şi nu a derapat spre buzunarele funcţionarilor, nu a derapat spre conturi dosite.
Constantin Olteanu
