Majorările de salarii care au avut loc la sfârşitul anului precedent trebuie calificate, înainte de toate, drept un act de echitate a statului în raport cu armata de angajaţi care se află la modul direct în serviciul acestuia – bugetarii.
Nu zicem, sectorul privat lucrează şi el până la urmă la edificarea acestui stat, doar că interesul naţional traversează în mod obligatoriu zona interesului privat, lăsând aici partea de beneficii care decurge din business. Desigur, aici nu e locul şi acum nu e timpul să măsurăm cota de contribuţie a celor două componente ale economiei la ridicarea peste orizonturi a drapelului naţional. Ceea ce vrem să se vadă e o stare de lucruri pe domeniul remunerării angajaţilor şi efectele acestor creşteri de salarii.
De-a lungul timpului, statul s-a confruntat constant cu neputinţa de a le oferi angajaţilor din sectorul bugetar salarii pe măsura efortului pe care aceştia îl consumau de dimineaţă şi până în seara zilei de muncă. Mai mult decât atât, au existat şi timpuri în care se înregistrau mari reţineri la plata salariilor, ceea ce a strecurat în mintea cetăţeanului renumita formulă de împăcare “Mult, puţin, dar măcar să se dea salariul la timp”. Marea performanţă a fost atingerea şi păstrarea unei anumite regularităţi în remunerare, nu şi creşterea salariilor. Da, e adevărat că au fost şi cazuri în care s-a umblat la leafa unor categorii anume de angajaţi, dar creşterile fie că au fost pur cosmetice, fie că au avantajat domenii fără de care se puteau abate pericole nu atât asupra statului propriu-zis, cât asupra guvernării.
Cert e că dincolo de zona atenţiei rămâneau sectoare în care activa cea mai mare parte a bugetarilor. Este vorba despre educaţie şi ocrotirea sănătăţii, personalul medical şi corpul pedagogic, fiind supuşi constant unor dureroase procese de abandonare a meseriei. Se crea impresia că, la puţinii bani pe care statul îi oferea respectivelor domenii, tot statul nu se arăta prea deranjat de suplimentele ajunse la învăţători prin asociaţiile părinteşti, iar la medici – prin „buchetele de flori” oferite fie înainte, fie după externarea pacientului. Dacă s-ar îngădui o mică doză de impertinenţă, am putea admite că anumite manifestări cu caracter corupţional au fost totuşi în avantajul educaţiei şi ocrotirii sănătăţii, ajutând să fie păstrat personalul cu nişte bani cu care s-au suplinit veniturile acestor oameni.
Singura intervenţie palpabilă la remunerarea bugetarilor a fost totuşi, aşa cum am spus, cea de la finele anului precedent. Evident, creşterile sunt întotdeauna mai mici decât cele aşteptate, însă, oricum, acestea au fost mult mai mari decât cele care nu au avut loc aproape niciodată. Prin majorările respective, statul a venit cu un argument clar că îşi doreşte nu doar menţinerea angajaţilor în sectorul bugetar, dar şi resetarea mecanismelor de atragere a specialiştilor buni. Pentru că, pe lângă migraţia pe distanţe lungi – spre România, Marea Britanie, Canada, Italia sau Statele Unite al Americii, a existat şi există şi o migraţie internă – destinaţia fiind sectorul privat. Este sectorul care şi-a definit clar nu doar scopurile spre care evoluează, dar şi sursele de remunerare a specialiştilor pe care i-a angajat. Ei bine, prin noua salarizare, statul a venit cu o ofertă demnă de luat în seamnă – un salariu mai bun. Concomitent, acesta se adaugă la stabilitatea pe care o presupune activitatea într-o unitate bugetară, la protecţia socială pe care nu prea ai cum să o neglijezi, la alte beneficii care se completează reciproc şi care, luate împreună, crează totuşi confortul pe care ţi-l doreşti.
Trebuie să spunem că în anii în care statul „a avut alte preocupări” decât cele care ar fi schimbat condiţia financiară a bugetarului, guvernele au urmărit cu atenţie creşterea salariului minim garantat în sectorul real, costul orei de muncă, obligând angajatorii să transfere pe cardul angajatului cel puţin echivalentul acestui minim garantat. E adevărat că s-a făcut cu o oarecare reticenţă, pentru că în multe cazuri, între autorii legilor şi deţinătorii de afaceri nu prea era loc de diferenţe.
Cu toate acestea, ultima creştere de salarii în sectorul public a venit să repare starea în care statul a trişat de foarte multe ori: cerea majorări pe segmentul privat, dar întârzia să facă acelaşi lucru în propria grădină. E ca şi cum, fără să-şi scoată la iveală scopurile, crea dezavantaje pentru bugetari, pentru ca aceştia să accepte cu uşurinţă condiţii aproape (atenţie: aproape) identice în afaceri private.
Recunoaştem la capătul acestor rânduri că, prin analiza pe care o facem, trecem totuşi puţin peste percepţia generală a creşterilor salariale. O percepţie simplă: când ai pe card trei mii de lei şi mergi să achiţi serviciile comunale, revii acasă cu genunchii tremurând de deznădejde şi incertitudine. Când ai pe card patru-cinci sau chiar şase mii de lei şi mergi să achiţi dependenţele, în drum spre casă treci pe la alimentară pentru crupe, salam şi lapte. Sau pe la un butic în care ai zărit mai ieri o cămaşă pentru băiat şi o bluză pentru fată.
Genunchii? De ce să tremure genunchii?
Constantin OLTEANU
