Interviu cu expertul economic, Sergiu Luchiţă, despre sectorul asociaţiilor de economii şi împrumut (AEÎ) care îşi demonstrează funcţionalitatea pe piaţa financiară din Moldova, modul cum acesta poate să facă faţă concurenţei dure cu organizaţiile de microfinanţare şi băncile comerciale, dar şi despre măsurile pe care regulatorul le-ar pune în aplicare în situaţiile de stres.
– Dle Luchiţa, în general, susţineţi că orice afacere economică urmăreşte două scopuri: profitul şi durabilitatea. Cum se răsfrânge acest lucru asupra sectorului Asociaţiilor de Economii şi Împrumut (AEÎ), care este în concurenţă directă cu organizaţiile de microfinanţare şi băncile?
– Fiecare dintre acestea sunt segmente bine definite, fiecare îşi are partea de piaţă şi există senzaţia că fiecare ar zice că se simte confortabil, într-o anumită măsură, cu cota de piaţă pe care o deţine. Dar aceasta nu înseamnă că organizaţiile de microfinanţare, băncile sau AEÎ nu-şi urmăresc creşterea. Părerea mea este că rămâne puţin teren sub picioare pentru cei care cred că sunt puţine şanse ca sectorul asociaţiilor să supravieţuiască. Toate opiniile au dreptul la viaţă, însă, durata unei opinii depinde şi de contextul în care există aceasta. Spre exemplu, s-ar părea că companiile de microfinanţare şi băncile ar putea să acapareze tot mai mult din cota de piaţă a AEÎ, însă, trebuie să luăm în consideraţie că asociaţiile au o componentă pe care primele două nu o au – relaţia deosebită cu membrii săi. Anume acest factor a fost cel mai important motor de dezvoltare în alte state pe segmentul uniunilor de credit, care le-a permis să diversifice şi să detalieze serviciile oferite membrilor. Nu clienţilor. Acesta este un concept diferit. Anume membrilor!
– Vreţi să spuneţi că decizia unei persoane, de a lua împrumut de la asociaţie la o dobândă destul de înaltă de 26-28%, se explică prin faptul că are o relaţie strânsă cu această entitate?
– Paradoxal, dar e aşa! Dintr-o anumită perspectivă, diferenţa de rate ar fi costul “prieteniei”, deoarece asociaţia încearcă să acumuleze capital pentru a putea acoperi potenţiale pierderi generate de membrii neoneşti, fără presiuni suplimentare asupra acestora. Din altă perspectivă, asociaţiile, fiind subcapitalizate, pe de o parte, sunt impuse de concurenţa cu sectorul bancar să ofere rate mai mari la depunerile de economii, iar pe de altă parte, să atragă resurse de la bănci sau organizaţii de microfinanţare, pentru a acumula mijloace băneşti suficiente destinate satisfacerii cererilor de împrumut ale membrilor. La toate acestea, e nevoie de adăugat şi cheltuielile operaţionale ale asociaţiei, care trebuie acoperite.
– Atunci când spuneţi că asociaţiile au suficient spaţiu de dezvoltare în Moldova, că au cum să-şi diversifice portofoliul şi că pot deveni un punct forte pe piaţa de microfinanţare, pe ce vă bazaţi?
– Am spus că în spatele activităţii asociaţiilor stă un pilon care nu există în activitatea organizaţiilor de microfinanţare şi chiar a băncilor. Acest element le lipseşte băncilor şi ceea ce asociaţiile, dacă vor fi înţelepte, vor explora şi-şi vor diversifica portofoliul. Ar putea să sune patetic şi, pe alocuri, chiar dezastruos. Da, este adevărat că plăcerea de a contracta servicii de la asociaţii este mai scumpă, dar nu este un lucru diferit de ceea ce se întâmplă în alte ţări. De obicei, ratele cu care operează sectorul de microfinanţare sunt ceva mai mari decât în sectorul bancar, dar nu e o diferenţă exorbitantă dacă luăm în calcul alţi factori.
– Adică dobânda înaltă poate fi justificată prin faptul că activitatea presupune riscuri mai mari şi costurile resurselor, la fel, sunt sporite?
– Şi nu doar atât! E vorba despre costul operaţiunilor. La prima vedere, o bancă ar putea să deservească toţi clienţii AEÎ. Însă, unul dintre motivele din care băncile nu acaparează acest segment, este costul tranzacţiei cu un client care este tipic pentru asociaţii. Costurile deservirii de către bancă a unui astfel de client sunt mari şi, în final, rentabilitatea băncii per client suferă foarte mult. Chiar dacă băncile au profituri de milioane, le este mult mai avantajos să ofere credite consistente pentru businessul mare, spre exemplu, pentru societăţile pe acţiuni sau chiar pentru afaceri medii şi mici, cu condiţia că afacerea este promiţătoare şi presupune o creştere rapidă în următorii 2-3 ani. Însă, banca nu întotdeauna este interesată să lucreze cu împrumuturi de 5-10 mii lei. Costul deservirii unor asemenea active este mare. Iată aici, banca este dispusă să aştepte până clienţii se vor maturiza în relaţia cu alţi creditori şi vor ajunge la operaţiuni şi dimensiuni atractive pentru ea. Anume în acel moment, banca va veni cu oferte financiare şi va fi, probabil, cea mai potrivită instituţie pentru deservirea acestor clienţi. Şi din contra, AEÎ suportă costuri mai mici pentru împrumuturi şi ajustează tranzacţiile pentru fiecare membru în parte. În cazul ţării noastre, anume limitele geografice favorizează susţinerea reciprocă a membrilor. Eu nu zic că acest sector nu ar avea deficienţe şi poate nu întotdeauna asociaţiile ar fi cele mai atractive instituţii de creditare, însă ele au un avantaj pe care nu-l oferă alţi creditori.
– Dle Luchiţă, o vreme s-a vehiculat că unica şansă a sectorului ar fi consolidarea, fie prin absorbţia de către asociaţiile tip B a asociaţiilor de tip A, fie prin fuziunea sau comasarea lor ca, în final, să fie formate şi asociaţii de tip C. Deocamdată, nu se atestă nici o acţiune de acest fel şi, se pare, că nici nu există tendinţe în acest sens. Cum credeţi, care ar fi cauzele?
– Vreau să vă creez o senzaţie de trend pentru segmentul de asociaţii. În anul 2004, asociaţiile lucrau în baza legii vechi – legea asociaţiilor de economii şi împrumut a cetăţenilor. Între timp, CNPF a elaborat o lege nouă şi a introdus, prin diferite acte normative, standarde care se aplică în toată lumea – standarde de capital, de lichiditate, cerinţe faţă de administratori etc. La acel moment, circa 500 de asociaţii au fost trecute prin “sita” regulamentelor noi de capital şi lichidităţi. Unul dintre rezultatele scontate la momentul introducerii supravegherii prudenţiale era separarea sectorului în asociaţii care sunt viabile, care au capacităţi şi se pot dezvolta şi în cele care nu au aceste capacităţi şi pe care piaţa le va elimina din joc. De facto, aşa şi se întâmplă. Raportul CNPF pentru 2013 arată că, în ultimii patru ani, numărul asociaţiilor a scăzut simţitor. Ca să fiu sincer, mă aşteptam ca numărul lor să se diminueze şi mai rapid.
– Dar, în acelaşi timp, potrivit raportului CNPF, vedem o creştere a numărului organizaţiilor de microfinanţare (OMF). Cum explicaţi această situaţie, putem vorbi despre o expansiune a OMF prin acapararea clienţilor asociaţiilor?
– Da, numărul organizaţiilor de microfinanţare a crescut, dar nu cred că putem vorbi despre faptul că au apărut din cota de piaţă a asociaţiilor. Reducerea numărului de asociaţii este o transformare calitativă. Eu mă bucur că aceste transformări calitative se cristalizează în asociaţii care au capacităţi financiare şi instituţionale să reziste concurenţei agresive din partea sectorului bancar şi a organizaţiilor de microfinanţare, precum şi a pieţei ca atare.
În ceea ce priveşte procesul de reorganizare a sectorului, lucrurile nu se mişcă din loc din cauza unui factor banal – orgoliul unor administratori de asociaţii şi/sau lipsa de înţelepciune financiară a membrilor, care nu doresc să susţină acest proces. În linii generale, nu doar sectorul de microfinanţare este cel care trebuie să se asocieze pentru a rezista pe piaţă, acţiunea fiind valabilă pentru toate sectoarele economiei. Spre exemplu, una dintre cele mai mari probleme în sectorul agricol, la moment, este incapacitatea instituţională de a exporta produse pe piaţa comunitară, de a valorifica oportunităţile acestei pieţe cu peste 500 mil. de consumatori. Cauza este că sectorul agricol se asociază greu pentru a oferi, constant şi în cantităţi mari, producţie calitativă, a construi infrastructură post-recoltare pentru a sorta, calibra, prelucra, păstra şi ambala produsele agricole, pentru a corespunde cererii sofisticate a consumatorului european.
Similar se întâmplă şi în cadrul AEÎ. Asociaţiile de tip A vor “muri” de la sine sau vor fuziona cu altele de tip A şi/sau cu cele de tip B şi vor rezista pe piaţă. Subliniez, în cazul în care nu se merge pe o reorganizare, sunt sortite lichidării nu doar asociaţiile de tip A, ci şi unele de tip B. Aici va apărea şi o presiune, chiar dacă nu directă, asupra regulatorului pieţei – CNPF. Dacă vor fi atestate asemenea elemente, iar piaţa va deveni mai agresivă, CNPF va trebui să se asigure că întreprinde toate măsurile necesare pentru ca membrii asociaţiilor să fie despăgubiţi şi asiguraţi de potenţiale pierderi.
– Ce trebuie să întreprindă CNPF în aceste cazuri?
– Există diferite mecanisme care au fost instituite, pentru a da o mai mare siguranţă membrilor uniunilor de credit sau AEÎ, pentru ca aceştia să nu-şi piardă investiţiile sau participaţiile în entităţile respective. Fondul de garantare a depunerilor de economii este unul dintre instrumentele de care ar trebui să facă uz CNPF. Această practică este aplicată în toată lumea. Fondul de stabilizare este instrumentul, prin care regulatorul poate interveni cu măsuri de remediere şi însănătoşire a asociaţiei “bolnave”. Există mecanismul administrării externe a AEÎ în dificultăţi financiare, precum şi alte instrumente care pot fi implementate de regulator. Merită de menţionat că fiecare dintre acestea, luate separat, nu soluţionează astfel de situaţii. Ce înseamnă aceasta? Să presupunem că astăzi ar exista un fond de garantare, iar percepţia membrilor asociaţiilor este că sunt protejaţi. Dar să nu uităm că acest fond se creează din contribuţiile băneşti ale instituţiilor, ceea ce înseamnă că cheltuielile de formare a fondului respectiv vor fi pe seama asociaţiilor şi vor tăia din profit. Totodată, se vor răsfrânge şi asupra membrilor indirect prin rate mai mici la dobânzile pentru depuneri şi costuri mai ridicate la împrumuturi. Dacă nu ar exista alte surse de la buget, donatori sau alte instituţii, fondul respectiv nu ar avea cum să achite imediat sau într-un termen restrâns depunerile pierdute dacă 2-3 asociaţii, spre exemplu, îşi anunţă falimentul. Asemenea fond ar fi supus unor presiuni enorme dacă ar exista de unul singur pe piaţa AEÎ şi, din contra, ar avea succes dacă s-ar aplica mai multe instrumente simultan. Cu alte cuvinte, CNPF trebuie să continue să eficientizeze mecanismul de supraveghere şi reglementare a sectorului, asigurându-se că asociaţiile îşi gestionează eficient riscurile. Acesta este primul şi cel mai important pas – “contextul”, care va crea o probabilitate mai mare, ca împreună cu celelalte instrumente puse în aplicare, să conducă la stabilitate în sistem şi siguranţă între membri.
– Dar ştim că CNPF a obligat asociaţiile de economii şi împrumut să-şi creeze provizioane. Oare această prevedere nu este eficientă pentru a reduce stresurile în sistemul AEÎ?
– Da, dar provizioanele oricum nu salvează situaţia, deoarece “muşcă” din capitalul asociaţiei, iar acesta este mic. Împrumutul acordat membrului trebui restituit, căci a fost acordat din diferite surse – fie din capital, fie din surse împrumutate (depuneri de economii sau credite/împrumuturi). Odată împrumutate, acestea urmează a fi rambursate. Aici asociaţiile au acea libertate pe care n-o au alte instituţii, mai ales că, în acest sens, cadrul legal este mult mai dur pentru bănci. Până la urmă, există presiunile sociale care-l fac pe un debitor să fie onest cu asociaţia. Revin la subiectul instrumentelor: o reglementare şi supraveghere eficientă ar permite dezvoltarea şi funcţionarea eficientă a fondului de garantare a depunerilor de economii şi a fondului de stabilizare. Totodată, presiunile asupra fondului de garantare ar putea fi mai uşor controlabile. În final, fondul de garantare ar prelua sarcina globală de a aduce siguranţă membrilor AEÎ.
A discutat Lilia Platon
