Despre problemele cu care se confruntă producătorii de struguri se va vorbi, ştiu bine, până va fi găsită în iarbă ultima bobiţă de poamă, până va fi cules dintre frunze ultimul strugure. E chiar un gen de tradiţie a noastră: să nu culegem aşa, în tăcere sau vorbind despre nu se ştie ce, dar să o facem căinându-ne că „ce folos de poama asta, că munceşti tot anul şi bagi bani tot anul, şi îţi legi toate speranţele de munca asta, dar uite, vine toamna şi nu vrea nimeni să dea un leu pe ea”. Şi aşa, până se încheie culesul, până fierbe mustul şi începe să-şi facă efectele paharul cu vin.
La linia de pornire a discuţiilor respective se pare că problema e simplă: strugurii s-au copt, însă butoaiele sunt încă pline. Ce trebuia de făcut? Trebuia să vindem vinul. E simplu. Unde să vindem vinul? Simplu de tot: acolo unde am vândut toţi anii ăştia. Şi de ce nu l-am vândut? Aici e mai complicat: nu vor să-l cumpere.
Ar fi nedrept, dacă după punct ar urma tăcere. Nedrept, deoarece vinurile moldoveneşti se vând şi se vând bine. În Chicago, în magazinele alimentare se vinde vin moldovenesc. Zice lumea că îl cumpără mai mult moldovenii stabiliţi peste ocean, dar nu cred că o reţea alimentară îşi poate asuma costurile pentru a ceda spaţii comerciale unui produs vândut doar când „intră vreun moldovean”. Preţul unei sticle de vin e pe cale să atingă zece dolari. Nu e deloc scump, însă tot acolo există suficient vin la preţ de 3-4 dolari. Şi nemţii cumpără vinurile noastre. Şi multe alte ţări şi-au deschis piaţa în faţa unui produs care ne reprezintă nu doar ca ţară, ci şi ca economie.
Problemele cu care se confruntă producătorii de struguri au dominat agenda discuţiilor în care s-au tot întrunit agricultorii în această toamnă. Ultima dezbatere de acest fel s-a desfăşurat la iniţiativa Comisiei Parlamentare Economie, Buget şi Finanţe, o structură mult mai aproape de zona luării deciziilor decât, bunăoară, un club de presă.
În principiu, situaţia este colorată la fel, indiferent de cine se află la microfon: cantităţile de vin produs acum un an şi în anii precedenţi nu au putut fi comercializate, ceea ce a dus la formarea unor stocuri mari care lasă întreprinderile fără capacităţi de depozitare a vinului nou.
Înainte de toate, aproape toată lumea conştientizează că identificarea soluţiilor trebuie să aibă în vizor nu atât roada anului curent, cât şi strugurii anului 2020. Stabilirea regulilor de joc cu un avans de un an i-ar da producătorului de struguri şansa de a alege: mai merge la vie sau trimite doar plugul pentru a desfiinţa plantaţia. Mulţi producători de struguri şi-ar dori să înceapă lucrările în uscat, având fixat undeva într-un acord sau într-un contract preţul de achiziţie a strugurilor în toamna viitoare. Tot ei sugerează ca fiind argumentat un preţ care ar depăşi patru lei pentru un kilogram, invocând în unanimitate preţuri de cost de aproximativ 4,5 lei. La ora actuală, strugurii sunt achiziţionaţi cu cel mult trei lei, însă porţile întreprinderilor de procesare se pot închide în orice moment. Şi asta, chiar dacă, la Bardar, bunăoară, coada camioanelor se întinde pe aproape un kilometru. Despre preţ, aproape că nu mai vorbeşte nimeni. Îi interesează doar dacă mai primesc sau nu.
Situaţia pe care o trăiesc producătorii de struguri este una de criză cu toate caracteristicile pe care le întruneşte ea. În condiţiile acestea este firesc să se apeleze la precedente. Unii aleg modelul anului 2015, an în care micii producători agricoli de mere şi struguri care au suferit în urma embargoului impus de Rusia au fost chemaţi să depună dosarele pentru a solicita compensaţii. Banca Mondială oferea atunci 12 milioane de dolari în acest scop. Potrivit unui acord de finanţare adiţională dintre Republica Moldova şi Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare, un împrumut acordat în regim de urgenţă viza susţinerea agricultorilor din ţara noastră în cadrul proiectului „Agricultura competitivă”. La puţin timp după prezentarea dosarelor, a fost stabilită valoarea compensaţiilor în funcţie de produsul comercializat:
• 1 kg mere – 0,1 dolari SUA (1,93 lei);
• 1kg de prune – 0,07 cenţi (1,35 lei);
• 1kg de struguri soiuri europene – 0,08 cenţi (1,54 lei);
• 1kg de struguri tip Isabela – 0,04 cenţi (0,77 lei).
Unii participanţi la recenta discuţie din Parlament au sugerat să se facă copy-paste. Cu excepţia merelor şi a prunelor, desigur. Ceea ce părea că nu s-a înţeles e că situaţia din anul 2015 avea şi o componentă geopolitică. Asta pe care o trăim acum însă, ţine în exclusivitate de capacitatea noastră de a gestiona economia, agricultura şi propriile afaceri. Fără geopolitică.
Dar totuşi s-a insistat în continuare. Potrivit unor calcule făcute fără a stoarce prea mult bateriile calculatorului, în vii s-ar ţine de coardă aproximativ 300 mii tone de struguri, iar pentru achiziţionarea lor procesatorii ar avea nevoie de aproximativ 1,2 miliarde lei.
Rămâne să identificăm sursa şi să batem palma. Responsabilii din domeniu spun, însă, că nu se va identifica nicio sursă şi, deci, nu vom bate palma.
O altă cale ar fi distilarea vinurilor cu implicarea întreprinderilor de stat. La ora actuală se poate vorbi de două întreprinderi, însă niciuna dintre acestea nu dispune de capacităţi suficiente. În plus, acestea nu mai ţin de Ministerul Agriculturii şi acesta nu mai are reprezentare în consiliile de administrare. Dar distilarea vinurilor impune, la rândul, ei nişte costuri. Cine le va suporta? Şi aici se face trimitere la mecanisme de compensare. Bine, mecanismele ca mecanismele, dar banii! De unde bani?
Unele propuneri se deosebesc de toate celelalte prin învelişul romantic în care sunt ambalate. Bunăoară, să se producă cât mai mult must şi să fie dat copiilor în şcoli şi în grădiniţe. Am ascultat şi nişte comentarii ale unor vorbitori îmbrăcaţi în halate albe. Aceştia se tem că în drum spre şcoală, mustul va începe să fermenteze. Nu e bine. S-ar putea confunda geografia cu muzica sau franceza cu ora de dans. Ceea ce generează asemenea idei este criza de timp. La rândul ei, criza de timp decurge din inacţiunile unor persoane responsabile sau din incapacitatea de a gândi strategic. Undeva s-a greşit. Poate acolo unde se întocmea lista soiurilor recomandate. Cineva a insistat pe Sauvignon sau Aligote.
Acum un mare procesator din centrul ţării spune că fabrica nu achiziţionează struguri Sauvignon, pentru că vinurile nu sunt solicitate. La fel se procedează şi cu alte soiuri. De câţiva ani, strugurii Lidia nu se vindeau deloc. Erau tivite toate drumurile cu panere cu struguri Lidia. În anul curent ceva s-a întâmplat. Se dă trei lei pe kilogram. Ce s-a întâmplat? Găsim sau nu găsim răspuns la întrebarea asta în strategiile noastre. Cred că nu.
Se mai invocă lipsa unui dialog între producătorii de struguri şi procesatori. Aceştia sunt ca nişte rude certate de mulţi, mulţi ani. Cine îi va putea împăca? Cine îi va putea reaşeza la masa discuţiilor? Dar discuţiile sunt obligatorii.
Peste câteva săptămâni, la Chişinău şi în câteva centre raionale se va desfăşura Ziua Vinului. Dacă nu greşesc, era vorba despre o sărbătoare. La sărbătoare se râde, se cântă, se distrează. Noi cum ne vom trage pe faţă masca aceea zâmbitoare peste tristeţea şi îngrijorarea pe care o trăim azi?
Constantin Olteanu
