Proiectul „Prima Casă” a marcat relativ recent un an de la lansare în Republica Moldova. De unitatea folosită pentru a măsura efectele acestui proiect depinde, până la urmă, importanţa pe care o acordăm acestui produs.
Unii dintre cei care s-au referit la cele douăsprezece luni de proiect au măsurat rezultatul în case procurate. Alţii au evitat cuvântul casă şi au vorbit despre familii cu copii. O altă categorie – mai redusă ca număr, dar trecută prin funcţii – a măsurat în venituri aduse companiilor de construcţie sau în credite acordate de bănci, bucurându-se de garanţiile asumate de guvernare. Desigur, fiecare dintre noi îşi urmează interesul, numai că există şi un interes general, unul care decurge din nevoile extrem de vechi ale fiinţei umane – aceea de a avea un acoperiş deasupra capului.
Autorităţile au făcut un bilanţ sumar, dar care lasă totuşi să se vadă în ce măsură cetăţeanul şi-a dorit un asemenea proiect. Potrivit raportului, în 12 luni, aproape 1800 de beneficiari s-au bucurat de o locuinţă proprie. Acestea sunt familii în care cresc peste o mie de copii şi care, e de presupus, ar fi obţinut o locuinţă mult mai târziu fie angajându-se peste hotare, fie retrăgându-se într-un sat în care casele nu se prea vând. Sau poate nu ar fi avut niciodată o locuinţă. Şi-ar fi cărat sacii cu haine şi tacâmuri de la o gazdă la alta, copiii ar fi scris compunerea „Casa mea” din cele văzute pe la alţii sau din cele citite prin cărţi, iar băiatul cel mare, care s-a căsătorit, s-ar fi mutat cu nevastă-sa tot la o gazdă „că aşa sunt timpurile şi nu e de unde”.
În raport se mai spune că printre beneficiarii programului se mai numără 61 de cadre didactice, 35 de angajaţi din sistemul medical, 58 de poliţişti şi 14 militari. În versiunea iniţială, regulamentul prevedea drept condiţii obligatorii ca beneficiarii să nu deăşească vârsta de 45 de ani şi să aibă o contribuţie iniţială de până la zece la sută din valoarea contractului. Ulterior, a fost lansat proiectul “Prima Casă 2”, un proiect orientat strict către bugetari şi care oferă compensaţii substanţiale angajaţilor din sectorul public.
Pentru ca un stat să fie puternic e nevoie ca acesta să aibă instituţii puternice. Pentru ca instituţiile statului să fie puternice, e nevoie ca acestea să aibă înregimentaţi specialişti, funcţionari, angajaţi de cea mai înaltă calificare. Acesta cred ca ar fi argumentul pe care se sprijină “Prima Casă 2”, un proiect care emană un uşor parfum de discriminare în raport cu multe alte categorii de cetăţeni.
Iar pentru ca această discriminare să nu ajungă în agenda dezbaterilor, s-a continuat cu “Prima Casă 3” – având drept beneficiari familiile cu trei şi mai mulţi copii. Proiectul prevede compensarea treptată din bugetul de stat a creditului ipotecar, de la 10% până la 100%, în funcţie de numărul copiilor în familie. Astfel, pentru familiile cu un copil se compensează 10% din costul locuinţei, pentru cele cu 2 copii – 25%, pentru familiile cu 3 copii – 50%, iar pentru familiile cu 4 şi mai mulţi copii – 100%. Recent s-a vorbit deja despre Prima Casă 4.
Unii experţi, preponderent din domeniul bancar, trec uşor peste partea emoţională a proiectului şi chiar peste cea de natură socială. Aceştia constată sec doar că programul oferă garanţii băncilor comerciale din partea statului care, la rândul lor, nu mai au nevoie de garanţii suplimentare sub formă de gajuri ce pot să reducă contribuţiile iniţiale pe care trebuie să le facă beneficiarii şi pot să menţină şi o marjă la rata dobânzii mai moderată. În felul acesta, mai constată ei, creditul devine cât se poate de accesibil, iar efectele colaterale duc la creşterea economică, inclusiv prin dezvoltarea pieţei imobiliare.
Moldova nu e singura ţară în care se află în derulare proiectul “Prima Casă”.
Un Memorandum care precede aprobarea strategiei programului “Prima Casă” 2017–2021, adoptat de Guvernul României la finele anului 2016, stabilea obiectivele şi liniile directoare pentru guvernarea programului “Prima Casă” în următorii 5 ani, precum şi nivelul plafonului de garantare în cadrul Programului pentru perioada 2017–2021.
Astfel, Ministerul român al Finanţelor Publice a avut în vedere un plafon anual de garanţii, în cadrul Programului, de 2,5 miliarde lei pentru primul an (2017), câte 2 miliarde lei anual pentru anii 2, 3 şi 4 (2018–2020), iar pentru ultimul an (2021) – 1,5 miliarde lei, astfel încât să crească predictibilitatea creditelor ce pot fi acordate şi contractate în cadrul Programului.
De la lansarea Programului în anul 2009 până la finele lunii octombrie 2018 au fost acordate 264.578 garanţii şi promisiuni de garantare, în valoare totală de 23,40 miliarde lei. De la începutul anului 2018 şi până la finele lunii octombrie 2018 au fost acordate 17.915 garanţii, în valoare totală de 1,7 miliarde lei, precum şi 6.494 promisiuni de garantare.
Mai mult decât atât, vecinii de peste Prut admit chiar ca cetăţenii care lucrează în străinătate cu forme legale să poată accesa şi ei un credit din “Prima Casă”. Doar că decizia a trezit indignarea concetăţenilor rămaşi acasă că cei de peste hotare au mai mulţi bani şi ar putea lua o sumă mare din buget. Pentru a evita o asemenea situaţie, guvernul de la Bucureşti a alocat un fond special pentru acest segment imobiliar.
Oricare ar fi interpretările şi oricât de mare ar fi tentaţia unora de a politiza un proiect social, e de datoria noastră să spunem totuşi că timpurile în care am ajuns să trăim ne pune în faţă probleme uneori imposibil de soluţionat, iar printre acestea şi problema locuinţei.
O casă se cumpără (se face) diferit de la om la om şi chiar de la o ţară la alta. Unele surse arată că dacă un român ar reuşi să-şi pună la o parte tot salariul, fără să mai “pişte” ceva din el, după 13 ani ar reuşi să-şi cumpere un apartament de 50 metri pătraţi la Bucureşti. Şi asta dacă bucureşteanul ar ridica un salariu mediu lunar de 320 de euro. E de trei ori mai mult decât au nevoie ungurii. Francezii au nevoie de 26 de ani. În Cehia – 29 de ani, în Polonia – 20 de ani, în Belgia – 3,8 ani, iar în Republica Moldova – 10 ani.
Probabil, de la balconul nostru nu vom putea vedea Turnul Eiffel, dar casă am avea mult, mult mai repede.
Constantin Olteanu
