Acum se discută despre politici bugetar-fiscale, “constituţia” financiară a ţării, Legea Bugetului, care trece de pe o masă pe alta, iese dintr-un birou şi intră în altul, părăseşte o instituţie şi se îndreaptă spre alta – pretutindeni generând discuţii, controverse, sugestii, satisfacţii şi, desigur, insatisfacţii. Pentru că e vorba despre bani şi pentru că unii vor da, alţii vor primi, iar o altă categorie, numeroasă şi ea, va da ca să poată primi.
Opresc aici aceste jocuri aparente de cuvinte, constatând opinii diferite vizavi de taxarea HoReCa. Impozitarea acestui domeniu a împărţit societatea în două tabere, una dintre acestea înglobându-i aproape în totalitate pe angajaţii şi patronii din acest sector.
Aparenţele sugerează că şi noi vom vorbi în cele ce urmează despre păstrarea cotei actuale sau revenirea la cota precedentă a taxei pe valoare adăugată. Nu. Însă tot despre HoReCa vom discuta. Există un aspect sau un element al acestui gen de business pe care îl cunoaşte toată lumea, dar despre care se tace cu desăvârşire mai ales în instituţiile care promovează şi implementează politicile fiscale ale Republicii Moldova. Este vorba despre bacşiş.
Definiţia bacşişului vorbeşte despre o sumă de bani dată, peste “plata cuvenită, pentru un serviciu personal, pentru a câştiga bunăvoinţa sau protecţia cuiva”. Dar contabilităţile lumii nu prea au treabă cu “plata pentru a câştiga protecţia cuiva”. Cât priveşte “plata pentru un serviciu personal”, aceasta se încadrează destul de frecvent în formatul plăţilor impozitate, iar abordările diferă de la o ţară la alta.
Trebuie să spunem din start că în Republica Moldova bacşişul nu se impozitează. Mai mult decât atât, tradiţia de a lăsa ceva bani peste plata reflectată în bonul de plată este în plin proces de înfiripare. Banii nu se dau cu lumina stinsă, însă nici prea zgomotoasă paradă nu se face din asta. Cert e că peste un an-doi sau mai mulţi vom ajunge totuşi să abordăm acest subiect cu toată seriozitatea.
Europa şi, de la o vreme, România, ne oferă destule modele. Modele care trebuie analizate, pentru că traversăm exact etapa la care se face aşa ceva.
De obicei, cultura bacşişului (că aşa i se mai spune mărimii acestuia) variază de la o ţară la alta. În multe din ţări clientul lasă localului între 5 şi 20 la sută din valoarea totală a notei de plată. În statele arabe, cota de sus urcă până la 35 la sută.
Există ţări în care bacşişul este inclus în nota de plată, dar, oricum, clienţii îşi etalează buna educaţie prin a mai lăsa ceva suplimentar. Tot în nota de plată acesta este inclus şi în Argentina, Franţa sau Brazilia, dar fără a mai scoate ceva din buzunar. În alte ţări – Finlanda, Danemarca, Japonia, Noua Zeelandă, China – nu se lasă bacşiş. În schimb, în ţări precum Germania, Marea Britanie, Cehia, Croaţia, Canada, Turcia, Grecia, Spania, Rusia, Statele Unite ale Americii, clientul lasă între 10 şi 20 la sută din nota de plată.
Deşi Uniunea Europeană merge tradiţional pe o abordare comună, administrarea bacşişului impune totuşi anumite diferenţe. Spania, Bulgaria, Ungaria nu au nicio reglementare în legislaţie, însă în Franţa, bacşişul este inclus pe bonul fiscal, iar sumele astfel încasate de către companii sunt, ulterior, distribuite angajaţilor, conform legii. Acestea sunt calificate drept venituri ale angajatorului, iar taxarea se face la angajator.
În alte state, de exemplu, în Germania, Italia sau Cehia, societăţile includ fie în preţul produselor, fie pe un rând separat de pe bon o “taxă pentru servicii”, cuprinsă între 10 şi 15 la sută din valoarea notei de plată. Sumele devin venit la nivelul companiei şi, ulterior, sunt, de asemenea, distribuite către angajaţi şi astfel impozitate ca atare.
În Statele Unite ale Americii, unele state chiar au încercat şi au scos legi care să interzică bacşişul. Cele mai noi reglementări, propuse de Guvernul Trump în 2017, prevăd ca “tips”-ul, deci bacşişul să revină angajatorului în totalitate, iar el să decidă împărţirea între personalul de servire şi personalul din bucătărie.
Acesta poate însa decide şi să îl păstreze, legal. Angajatul are obligaţia să-şi declare veniturile din tips, ce vor fi taxate cu 8 la sută. În situaţia în care din salariu plus tips, angajatul nu ajunge la un venit de minim 7,25 USD pe oră, angajatorul trebuie să suplimenteze cu bani pentru a-i asigura venitul minim. Angajatorul colectează impozitul pe venit, taxa de asigurare socială şi taxa medicală pe veniturile din tips declarate de angajat.
România a întreprins câteva tentative de a pune aceste plăţi în formatul unor activităţi reglementate prin lege.
Legiferarea s-a făcut printr-o ordonanţă de urgenţă cu modificarea unui şir de acte normative în anul 2015, însă peste doar câteva luni ministrul Finanţelor anunţă eliminarea obligativităţii taxării bacşişului, pentru că “din păcate nu se poate reglementa în toate speţele sale”. Se mai preciza că, deşi taxarea bacşişului a fost introdusă la solicitarea mediului de afaceri, aplicarea acestuia s-a dovedit a fi extrem de dificilă.
O altă tentativă datează cu 1 octombrie curent. De data aceasta, bacşişul este evidenţiat iniţial pe o notă de plată, care va fi înmânată clientului. Pe această notă de plată va exista o rubrică destinată alegerii de către client, a nivelului bacşişului oferit. O noutate este că bacşişul va putea fi cuprins între zero şi 15 la sută din valoarea consumaţiei. Ulterior, clientul va primi fie un bon fiscal, fie acelaşi bon, pe care bacşişul oferit va fi evidenţiat. Bacşişul va putea fi oferit şi la plata cu cardul, electronică, nu doar la plata cash, în numerar. Este foarte important de menţionat că bacşişul nu va fi obligatoriu. Este interzis operatorilor economici să condiţioneze, sub orice formă, livrarea de bunuri sau prestarea de servicii de acordare a bacşişului, iar reglementările se aplică în baruri şi
restaurante. În ceea ce priveşte livrările la domiciliu, proiectul prevede că nu e obligatorie trecerea bacşişului pe bon. Sumele provenite din încasarea bacşişului se vor distribui integral salariaţilor. Cu toate acestea, ele vor fi impozitate, iar dările vor fi reţinute la sursă, de către angajator, angajaţii primind doar suma netă în mână. Companiile vor trebui să stabilească, printr-un regulament intern, procedura şi modalitatea de distribuire către salariaţi, a sumelor provenite din încasarea bacşişului.
Pornind de la cifra de afaceri a sectorului economic vizat de circa 15 miliarde lei, se presupune că Ministerul Finanţelor va pune în coşul său între 750 milioane şi 1,5 miliarde lei. Suma este una impresionantă şi nu poate fi neglijată sub nicio formă.
Autorităţile sunt de părere că în Republica Moldova cifra reală de afaceri în sectorul respectiv rămâne încă necunoscută. Mai mult decât atât, un post vamal instalat într-o cafenea din capitală a crescut de patru ori valoarea vânzărilor. De aici şi imposibilitatea de a vorbi despre mărimea bacşişului şi, respectiv, mărimea impozitelor. Ne limităm doar să spunem că o asemenea problemă există şi că, oricum, va veni timpul când ni se va cere să o soluţionăm.
Constantin Olteanu
