Există, lângă biroul în care se află acest calculator, un local. Proaspăt deschis, adună în parcarea sa automobile dintre cele mai scumpe. Vedeam intrând în local oameni care nu prea ies la lumină. Îl ştiam şi pe patron. Un tânăr destul de înfipt, cum se spune, cu ambiţie, cu bună cunoaştere a domeniului în care îşi dezvolta businessul. De când a intrat ţara în carantină, localul nu mai lucrează. Geamuri prăfuite, trotuare nemăturate şi chiar multe locuri libere în parcare. Nici puţinele maşini oprite “în prag” nu au nimic cu localul. Au găsit şi ei un loc de parcare aici, dar sunt “cu treabă” la Primărie, poate la farmacie, poate la biserică.
Întrebarea e: unde o fi lucrând cei vreo cincisprezece angajaţi de aici, altă dată cu haina trasă la copiator, cu maniere învăţate în şcoli de meserii şi cu zâmbetul şters noaptea târziu în vestiar, odată cu papionul smuls de la gât.
Unde lucrează azi, după patru luni de zile în care nu s-au mai aprins luminile în local? Există câteva variante. Primul – s-au angajat la alte localuri, care lucrează doar la livrare. A doua: au plecat peste hotare. A treia: au rămas în Chişinău, citind şi recitind comunicatele comisiei pentru situaţii din astea, ca să afle dacă nu cumva s-au deschis restaurantele. Nu s-au deschis. Cea de-a treia variantă este o situaţie generatoare de şomaj şi ea, din păcate nu e singura.
Pe poarta staţiunii Satul Moldovenesc scrie negru pe alb: Intrare interzisă. Dar poarta e deschisă. Tot, absolut totul ce apare dincolo de poartă sugerează inactivitate. Cu excepţia unor rânduri de fasole semănate, probabil de paznicul staţiunii, care, ca să vezi, se înscriu perfect în ansamblul lucrurilor pe care le poate păstra satul moldovenesc.
Întrebarea e: unde o fi lucrând angajaţii de aici? Sunt sau nu sunt valabile cele trei variante ori se poate spune cu siguranţă că s-au retras fiecare în curţile lor aşteptând zile mai bune.
Se spune că şomajul generat de suspendarea activităţii unei părţi a economiei nu-şi va coborî rata odată cu reducerea la zero a numărului de infecţii raportate zilnic inclusiv în R. Moldova. Nu este vorba doar de marile pierderi suportate de un business sau altul şi despre imposibilitatea refacerii a ceea ce a demolat coronavirusul. Este vorba mai ales despre inoportunitatea unor proiecte. Despre includerea în rândul riscurilor a pandemiei, practic inexistentă şi neluată în calcul până la sfârşitul anului trecut, începutul anului curent. Un şir de afaceri vor fi pur şi simplu abandonate, iar odată cu ele vor dispărea şi locurile de muncă. Iată de ce rata şomajului va avea nevoie de mai mult timp pentru a-şi potoli creşterile.
Constatarea este una valabilă în întreg spaţiul economic mondial. Despre creşterea ratei şomajului la nivel mondial s-a scris de mai multe ori. Ea a fost diferită de la ţară la ţară, criteriile care au determinat diferenţa ţinând de specificul economiilor, de abordările statelor în combaterea bolii, de gradul şi capacitatea de mobilizare. La începutul crizei se scria cu destulă lejeritate că jumătate din forţa de muncă a lumii – adică 1,6 miliarde de oameni – risca să-şi piardă locul de muncă în prima jumătate a anului 2020. Chiar Organizaţia Internaţională pentru Migraţie (OIM) prezicea o scădere fără precedent a orelor de lucru, care ar fi echivalentul a 305 milioane de locuri de muncă cu normă întreagă.
Chiar dacă tabloul lumii este haşurat aproximativ în aceleaşi culori, uneori apar şi uşoare nuanţe de roz, dar de cele mai multe ori predomină cenuşiul.
Statele Unite ale Americii suferă în această perioadă cea mai mare pierdere a orelor de muncă, ceea ce ar însemna circa 12 la sută din total. Europa şi Asia Centrală urmează cu 11,8 la sută şi în alte regiuni ale lumii se înregistrează peste 9,5 la sută.
Desigur, statele lumii pun pe primul loc protejarea sănătăţii cetăţenilor lor, însă de cele mai multe ori lucrul acesta se face cu preţul unor pierderi enorme pentru economie în general şi pentru starea materială a cetăţeanului în particular. R. Moldova s-a confruntat şi continuă să se confrunte cu aceeaşi contradicţie greu de amortizat: protejarea cetăţeanului se face în special prin izolarea lui, însă această izolare îi reduce veniturile, îl sărăceşte, îi distruge afacerile. Ultimele decizii ale autorităţilor au lăsat să se vadă interesul pentru reluarea activităţilor economice, dar numai cu o atentă respectare a siguranţei angajaţilor, a cetăţeanului în general. O asemenea decizie a urmărit şi neadmiterea creşterii ratei şomajului. Unde mai pui că restricţiile impuse de majoritatea statelor au şters dintre alternative o eventuală plecare peste hotare în vederea găsirii unui loc de muncă.
Pe termen scurt, Statele Unite au dat mai multe pachete de ajutor în valoare de peste trei mii de miliarde de dolari, umflând bugetul. Doar unul dintre aceste pachete, adoptat în martie, a fost de două trilioane de dolari, cel mai mare pachet de ajutor din istoria Statelor Unite şi a însemnat distribuirea a 500 de miliarde de dolari în plăţi directe către cetăţeni, 200 de miliarde de dolari – în împrumuturi pentru marile companii şi 300 de miliarde de dolari – în împrumuturi pentru întreprinderile mici. Dar măsurile respective au vizat doar starea materială, pe termen scurt a cetăţeanului. Dintre deciziile care eventual urmau să stopeze creşterea ratei şomajului se impune mai mult decizia autorităţilor americane de a suspenda pe un anume termen acordarea vizelor cu dreptul de angajare, ceea ce ar avantaja mult cetăţeanul american dornic să găsească un loc de muncă.
Ceea ce a arătat criza actuală e că prin acordarea de suporturi financiare nu se poate influenţa în nici un fel rata şomajului. Un studiu de acum doi ani s-a bazat pe un experiment făcut în Finlanda: în 2017 şi 2018, 2.000 de şomeri selectaţi la întâmplare, au primit un venit lunar regulat de aproximativ 600 de dolari. Beneficiarii nu aveau nicio obligaţie să caute un loc de muncă.
Rezultatele studiului, care s-a întins pe o perioadă de doi ani, publicate la începutul lunii mai, au arătat că participanţii au o bunăstare mentală şi financiară, ceea ce înseamnă că sunt în general mai fericiţi, dar nu aveau mai multe şanse să obţină un loc de muncă.
Fac referinţă la acest studiu, deoarece unii s-au grăbit să taxeze guvernarea noastră pentru faptul că nu a împărţit bani prin ţară “pentru că oamenii nu au de lucru” cum se spune. Da, nu a făcut-o şi pentru că avem portmoneul destul de subţire, însă abordarea respectivă, aşa cum a demonstrat studiul din Finlanda, nu ar fi atins deloc rata şomajului.
În concluzie, s-ar cuveni să spunem că important e nu să încurajăm parcurgerea de către cetăţean a drumului spre alimentară, ci a drumului spre locul de muncă, care, ulterior, duce în mod sigur spre pâine şi salam.
Constantin Olteanu