Deseori, dezvoltarea rapidă a unei companii necesită ajustări la nivel interior pentru a asigura o dezvoltare armonioasă, dar şi protecţia eficientă din exterior, astfel încât concurenţii să nu – i poată pune beţe în roate.
Creşterea rapidă a unui sector economic este atractivă nu doar pentru investitori, dar şi pentru unii politicieni, mai ales pentru cei interesaţi de reglementarea sectorului respectiv sau, şi mai grav, de controlul politic al acestuia.
Fără îndoială, industria financiară, bancară sau nebancară, necesită un control riguros cu scopul de a exclude schemele frauduloase, de a împiedica formarea piramidelor financiare care „înghit” economiile populaţiei. De asemenea, sunt necesare reguli clare de joc. Trebuie create condiţii favorabile pentru investiţii şi nu trebuie admise riscuri sistemice – doar se ştie că actualele crize economice sunt determinate nu atât de procesul de producere, cât de instabilitatea de pe pieţele financiare, îndeosebi privind tranzacţiile speculative ale unor investitori financiari mari.
În linii generale, formele şi metodele de reglementare ale pieţelor financiare sunt asemănătoare în toate ţările lumii. Însă modelele de reglementare statală sunt diferite de la o ţară la alta.
În prezent, sunt răspândite patru modele de reglementare a pieţelor financiare:
– Modelul de reglementare instituţională (sectorială) care urmează segmentarea tradiţională a sistemului financiar în trei sectoare principale: servicii bancare, de asigurări şi valori mobiliare. Acest model se bazează pe o repartizare strictă a atribuţiilor şi presupune trei organe de supraveghere şi reglementare şi fiecare dintre acestea activează în sectorul care se află sub jurisdicţia sa. Modelul de reglementare instituţională este utilizat, spre exemplu, în SUA, Grecia, Spania, Cipru, Portugalia, Slovenia, Indonezia, Macedonia, Azerbaidjan şi Ucraina.
– Modelul olandez Twin-Peaks sau modelul celor „două vârfuri”, care reprezintă un exemplu de trecere de la modelul instituţional la un model bazat pe principii de supraveghere prudenţială şi de conduită pe piaţă (market conduct). În această abordare, fiecare element de supraveghere (stabilitatea micro şi macroeconomică, dezvăluirea informaţiei, concurenţa) se află sub jurisdicţia unui singur organ independent. Astfel, nu există o repartizare strictă pe sectoare, dar fiecare organ are atribuţii de supraveghere şi reglementare inter-sectorială. Modelul respectiv este utilizat în mai multe ţări ale UE: Germania, Austria, Belgia, Danemarca, Estonia, Irlanda, Letonia, Ungaria, România, Malta, Polonia, Suedia, Norvegia, Olanda, Finlanda, Bulgaria şi Japonia. În Republica Moldova funcţionează una dintre formele acestui model.
– Modelul funcţional este una dintre formele modelului de reglementare instituţională, ale cărui limite sunt vagi şi care include elementele de bază ale supravegherii, axate pe anumite obiective, precum şi alte funcţii. Este răspândit în Franţa şi Italia.
– Modelul centralizat (integrat) sau modelul unui singur regulator. Presupune existenţa unei singure autorităţi de supraveghere, cu atribuţii în toate sectoarele pieţei financiare. Modelul centralizat implică concentrarea atenţiei, nemijlocit, asupra instituţiilor sau pentru atingerea scopului reglementării. Megaregulatori unici activează în Republica Cehă, Irlanda, Lituania, Slovacia, Rusia, Kazahstan, Armenia şi Georgia.
Nici unul dintre aceste modele nu poate fi considerat, teoretic, cel mai bun sau optim, întrucât modelul de supraveghere din orice ţară trebuie să corespundă structurii financiare naţionale, să fie eficient şi viabil.
Acestea sunt diferite, adesea din motive subiective, de ordin politic şi sunt strâns legate de modelul politic al statului în care activează autoritatea de reglementare. În opinia mea, dacă în stat sunt bine reglementate şi funcţionează eficient mecanismele de control şi echilibru, atunci şi regulatorul are o activitate pe măsură.
Subiectul megaregulatorului este în vogă astăzi. La baza acestuia stă, în primul rând, declanşarea crizei financiare din 2008, mai exact, e vorba de un pretext politic. O să încerc să explic.
După părerea mea, politicienii din unele ţări au găsit un „ţap ispăşitor”, pretextând că criza este consecinţa unei activităţi ineficiente a regulatorului şi, în consecinţă, au decis să creeze un megaregulator unic, dând asigurări că “situaţiile de criză nu se vor mai repeta!”.
Este o decizie pur politică. Este lesne de observat că tensiunea pe pieţele financiare a rămas aceeaşi. Şi acum o să mă refer la cel mai important aspect al problemei. Am participat la diferite conferinţe internaţionale şi am întrebat dacă există vreo legătură directă între modelul de regulator al pieţei financiare din anumite ţări şi măsura în care pieţele respective au fost supuse efectelor crizei. Răspunsul a fost clar – nu există o astfel de legătură.
Pieţele financiare contemporane se deosebesc radical de cele care erau acum 15-20 de ani. Astăzi, pieţele nu numai că sunt globale, dar şi funcţionează continuu şi instantaneu, fiind suprasolicitate cu titluri de valoare derivate foarte complexe, ce au pătruns în diferite sectoare ale economiei mondiale. Drept urmare, prevenirea crizelor financiare depinde nu numai de modelul unui sau altui regulator, ci, mai curând, de capacitatea acestuia de a analiza riscurile, de eficienţa interacţiunii acestuia cu alte autorităţi ale statului şi de capacitatea de a realiza anumite acţiuni de prevenire de importanţă naţională şi internaţională.
După criză, în unele ţări au fost creaţi megaregulatori doar pentru că au intervenit experţii străini, care “ştiu” mereu cum este mai bine şi ce trebuie de făcut, promovându-şi propriile servicii de consulting şi astfel cheltuindu-se încă câteva milioane pentru implementarea acestor idei. Apoi ei pleacă, dar rămân şi mai multe probleme.
Nu vreau să diminuez rolul asistenţei tehnice externe în reformarea economiilor naţionale şi a modelelor de reglementare – lumea contemporană este complexă, cu multiple faţete şi extrem de globalizată. Cred însă că lucrurile trebuie abordate cu mai multă inteligenţă, printr-o analiză minuţioasă a necesităţilor şi consecinţelor, ţinând cont de specificul local.
Mai mult de un an, acest subiect este discutat intens în Republica Moldova, având o deosebită susţinere din partea Băncii Naţionale care, cu orice ocazie, promovează ideea precum că, în cazul în care BNM îşi subordonează şi CNPF, pieţele ar avea de câştigat imediat. Argumentele invocate de BNM nu rezistă nici unei critici sau sunt discutabile. De asemenea, mai mulţi factori obiectivi susţin menţinerea şi consolidarea modelului existent la această etapă.
În primul rând, după reforma din 2007, Comisia Naţională a Pieţei Financiare a devenit un megaregulator, întrucât supraveghează şi reglementează nu numai piaţa de capital, ci şi industria de asigurări şi microfinanţare. Scădeţi un an de perturbaţii, apoi mai scădeţi încă doi ani (2011-2013) când din cauza disensiunilor politice CNPF nu a avut un preşedinte plenipotenţiar, iar lipsa acestuia a influenţat mult eficienţa instituţională.
Astfel, de facto, CNPF a avut o activitate intensă aproximativ trei-patru ani. În virtutea acestui fapt, CNPF îşi exercită bine atribuţiile: toate segmentele pieţei sunt în creştere cu circa 10% anual, sunt elaborate şi adoptate noi legi, regulamente şi realizate reforme, fie şi cu anumite disensiuni sau compromisuri. Chiar şi aşa tendinţa este univocă – piaţa financiară nebancară înregistrează o creştere continuă fără crize deosebite!
Mai mult ca atât, după ce vara aceasta a fost ales preşedintele CNPF şi numit un nou Consiliu de Administraţie, am accelerat mersul lucrurilor. Să schimbi acum ceva ar însemna, de fapt, sabotarea pieţei. Poate că cineva are interesul să perturbeze piaţa încă unu sau doi ani cu schimbări organizaţionale?! Eu sunt împotrivă.
Ar fi mult mai rezonabil şi strategic să menţinem ceea ce avem acum şi să consolidăm atribuţiile Comisiei prin adoptarea unei legi noi cu privire la CNPF, o lege care de doi ani întârzie să fie adoptată.
În al doilea rând, un super megaregulator ar trebui creat doar având o piaţă financiară dezvoltată şi eficientă, legi viabile, doar atunci când etica guvernării corporative şi respectul pentru acţionari, asigurători şi alţi consumatori va fi normă şi când vor fi create şi vor funcţiona organizaţii de autoreglementare. Iată atunci, fără a produce perturbaţii pe piaţă, va fi posibilă crearea acestuia şi contopirea regulatorilor, pentru că baza va fi uniformă. Adică, atunci când piaţa financiară va fi o platformă integrată pentru investiţii sigure, garantate şi atractive, cât şi pentru intrări consistente de capital pe piaţă. Ceea ce avem acum este departe de a fi o piaţă financiară civilizată – este mai curând, un mare bazar, ca dovadă câte probleme au scos la iveală atacurile raider din ultimii doi ani.
În al treilea rând, imaginaţi-vă că în momentul atacurilor raider nu ar fi existat CNPF şi totul ar fi fost în mâinile BNM. Sunt convins că CNPF a jucat un rol relevant în sistemul de control şi echilibru.
În al patrulea rând, ultimii ani au demonstrat că BNM îşi are propriile probleme, destul de serioase: Investprivatbank, Universalbank, Banca de Economii, atacurile raider, o mulţime de credite fără o acoperire corespunzătoare sau credite neperformante, deprecierea excesivă a leului. Parcă starea de lucruri e atât de ideală încât BNM să poată reglementa şi sectorul nebancar?! Poate ar fi cazul să vorbim despre implementarea modelului Twin-Peaks, prin care BNM ar fi responsabilă doar de politica valutar-monetară şi de cea anti inflaţionistă, iar CNPF ar reglementa celelalte aspecte din sectorul bancar?
Mai mult decât atât, la etapa actuală de formare şi consolidare a pieţei financiare nebancare, CNPF execută nu numai rolul de supraveghere prudenţială, ci se ocupă şi de rezolvarea a mii de petiţii, vaste probleme de guvernare corporativă, de lichidarea îndelungată a fondurilor de investiţii şi companiilor de trust, de probleme de lichidare a registratorilor independenţi etc. Răspunsul la întrebarea de ce ar avea nevoie anume acum BNM de toate aceste probleme şi cât de “eficientă” ea va fi în acest caz cred că este evident.
În al cincilea rând, concentrând toate reglementările în mâinile unei singure instituţii, anume în momentul când piaţa nebancară a început nu doar să se dezvolte, ci să necesite mai multă atenţie şi o reacţie promptă în ceea ce priveşte adaptarea legilor şi actelor normative la directivele europene, se va obţine un sistem birocratic şi puţin eficient. În consecinţă, sinteza şi fluxul informaţional instituţional de sus în jos şi de jos în sus vor trena. Un exemplu banal: am organizat recent conferinţa regulatorilor pieţelor de capital din CSI. Un super megaregulator din regiune a avut nevoie de două săptămâni pentru a decide asupra reprezentanţilor care urmau să participe la acest eveniment! Or, la moment, în actuala formulă de lucru este uşor să intri în cabinetul preşedintelui CNPF sau al unui membru din Consiliul de Administraţie. Foarte des, în cadrul CNPF intervine necesitatea unor şedinţe extraordinare pe care le convocăm timp de câteva minute.
În al şaselea rând, a fost menţionat factorul financiar. Chipurile, la BNM salariile sunt mai mari, iar sursele alocate pentru dezvoltarea structurii organizaţionale sunt mai multe. Astfel, chiar dacă CNPF percepe impozite de la jucătorii pieţei nebancare, oricum nu poate concura cu BNM la capitolul capacităţi financiare.
În această ordine de idei, trebuie de menţionat următoarele: a) BNM nu este o organizaţie de caritate sau una privată şi activează, de asemenea, din banii publici, din tranzacţiile financiare; b) CNPF nu percepe impozite cum se vehiculează, ci taxe de reglementare care sunt o normă în ţările unde funcţionează modele similare; c) când stabilim taxele de reglementare, luăm în calcul interesele pieţei; d) bugetul nostru este suficient pentru a asigura independenţa membrilor Consiliului de Administraţie care iau decizii ce influenţează piaţa şi participanţii profesionişti, dar şi pentru salariile angajaţilor executori – salarii comparabile cu cele ale participanţilor profesionişti.
Singura întrebare pe care, sunt sigur, o resimt toate instituţiile statului, ţine de nivelul necompetitiv de salarizare a specialiştilor în domeniul IT. Aici, chiar nu putem concura cu sectorul privat.
Aceasta este problema tuturor structurilor de stat şi ţinând cont de faptul că noi, încet dar sigur, mergem spre o computerizare totală a procesului de conducere, cred că Guvernul şi Parlamentul ar trebui să identifice anumite soluţii pentru aceste probleme.
Până atunci însă, încercăm să rezolvăm aceste probleme în bază de outsuorcing, iar pe unele încercăm să le soluţionăm independent. Pentru început, am adoptat recent o hotărâre de creare a unui departament IT separat începând cu anul 2014. Deşi se resimte problema de competitivitate salarială şi este dificil să atragem specialişti.
Pentru a rezuma, vreau să subliniez că există o multitudine de probleme în sectorul nebancar – începând cu lichidarea nefinisată a fondurilor de investiţii şi încheind cu problemele de monopolizare a pieţei de asigurări, problemele privind Cartea Verde sau cele privind protecţia consumatorului, inclusiv crearea Fondului de garantare etc. Cu alte cuvinte, piaţa este în creştere, în fază de dezvoltare şi să experimentezi nechibzuit cu un nou model de reglementare nu este cea mai bună idee. Perturbaţii de acest fel nu trebuie făcute frecvent – banii necesită stabilitate, eficienţă pe piaţă şi claritate. Deocamdată, mişcarea politică logică ar fi să menţinem şi să consolidăm ceea ce avem.
Artur Gherman,
preşedintele CNPF
© «ЛОГОС-ПРЕСС»
