Moldova are o rată a şomajului scăzută, de 3,5%, comparativ cu statele din regiune, şi acest lucru se datorează migraţiei masive a populaţiei şi a muncii informale pe care o prestează cei rămaşi în ţară. Or, veniturile pe care la încasează moldovenii sunt sub limita necesităţilor.
“În ultimii 15 ani numărul locurilor de muncă a scăzut estimativ cu 100 de mii, dar în ultimii ani companiile străine care au venit în Republica Moldova au creat 12 mii locuri de muncă. Este un indicator bun, care plasează ţara noastră pe locul patru în Europa şi pe poziţia a şasea în lume după numărul de locuri de muncă create pe cap de locuitor. Logica este că businessul mare este interesat de statele din Europa de Est, iar Republica Moldova nu e o excepţie”, a explicat economistul IDIS Viitorul, Veaceslav Ioniţă.
Potrivit economistului, cele mai multe companii vin din Germania din domeniul auto. Un exemplu este cel de la Străşeni unde s-a investit 1 miliard de lei în doi ani de către o companie din domeniul auto. În condiţiile în care avem 1,8 milioane de locuitori care vor să muncească şi doar 600 mii lucrează, 12 mii de locuri de muncă create este insuficient.
“Republica Moldova are o forţă de muncă ieftină. În urma unei analize am constatat că în anul 1960, moldovenii primeau 2500 echivalentul în lei, la sfârşitul comunismului încasau 4500, adevărul e ca banii nu valorau nimic ca urmare a deficitului de mărfuri. Or, după prăbuşirea URSS, moldovenii primeau 1200 de lei, ceea ce a dus la sărăcirea populaţiei de cinci ori, şoc care a durat zece ani (1990–2000). Problema sărăciei a fost rezolvată de populaţie care a plecat peste hotare, crescându-şi veniturile în urma valutei pe care o trimitea în ţară. În anul 2007 moldovenii au transferat acasă mai mult decât toate exporturile ţării, care au însumat 1,3 miliarde USD. Salariile constituiau 15% din exporturi (circa 200 milioane USD n.a.), în timp ce din remiteri moldovenii au primit 1,5 miliarde USD. Astfel, oamenii au încasat din remitenţe de opt ori mai mult faţă de veniturile din exporturi”, a precizat Ioniţă.
În opinia lui Ioniţă, randamentul companiilor locale este scăzut. De exemplu, un angajat generează încasări de 400 mii de lei anual, dintre care 15% este salariul, iar restul sunt cheltuielile pentru materie primă, impozite. Totalul impozitelor are o pondere de 54%, iar salariul care-i rămâne unui angajat este de 3800 de lei. Pentru comparaţie, o companie străină din Republica Moldova utilizează forţa de muncă mult mai eficient, investeşte în performanţă, utilaje şi are încasări de 900 mii de lei per angajat.
Salariile angajaţilor din Republica Moldova sunt mici şi nu acoperă cheltuielile necesare, de aceea este nevoie ca autorităţile să găsească soluţii pentru creşterea veniturilor şi crearea locurilor de muncă.
“Costul creării unui loc de muncă în Republica Moldova se ridică la 100 mii de euro. Astfel, pentru înfiinţarea unui milion de locuri de munca avem nevoie de 100 miliarde USD investiţii. Cea mai mare problemă este în ce să investeşti banii, în condiţiile în care la o fabrică pot munci circa 250 angajaţi or, pentru angajarea a 100 mii de oameni este nevoie de 400 de companii”, a precizat Ioniţă.
În opinia economistului, Republica Moldova are în străinătate 600 mii de cetăţeni care de cinci ani s-au stabilit cu traiul acolo şi dacă 20% (după statistica altor ţări n.a.) dintre ei ar reveni în ţară, ar crea peste 700 mii locuri de muncă, în condiţiile în care ar deschide o mică afacere cu câte şase angajaţi.
Potrivit Raportului de ţară al Expert Grup, structura economiei moldoveneşti diferă semnificativ de cea a economiilor din Europa Centrală şi de Est şi indică asupra mai multor vulnerabilităţi inerente. Între 2014 şi 2016 ponderea industriei în VAB-ul Republicii Moldova s-a redus de la 17 la 14%. Spre comparaţie, în ţările ECE UE o treime din valoarea adăugată este formată de industrie. Acest decalaj denotă potenţialul redus al industriei din Republica Moldova. Sectorul se confruntă cu probleme de competitivitate şi nu dispune de resurse tehnologice şi umane suficiente pentru o dezvoltare mai avansată.
Uşoara ascensiune dintre anii 2010 şi 2014, când cota industriei în VAB s-a majorat de la 16 la 17%, s-a produs din contul utilizării extensive a forţei de muncă, însă fără consolidarea potenţialului inovativ şi a productivităţii sectorului. Dinamica industriei a fost marcată de dezvoltarea schemelor de „lohn”, care sunt realizate în ramurile cu forţă de muncă intensivă, precum fabricarea încălţămintei şi a îmbrăcămintei sau asamblarea cablurilor pentru industria automotivă. În acelaşi timp, în Republica Moldova ponderea agriculturii reprezintă 14-15% din VAB, pe când în Europa Centrală şi de Est acest indicator variază în jurul valorii de 3%. Această diferenţă, la fel, indică asupra vulnerabilităţii agriculturii din Republica Moldova, a cărei competitivitate este redusă. Este evident că un sector agricol imens, care este slab dotat cu capital, în care activează o treime din populaţia ocupată şi care este sensibil la condiţiile climaterice, nu poate contribui eficient la o productivitate sporită a economiei. O situaţie ceva mai favorabilă se atestă în cazul serviciilor. În general, anume sectorul industrial este cauza discrepanţei atât de mari dintre PIB-ul ţării noastre şi media din ţările UE din Europa Centrală şi de Est. În 2016, VAB-ul industrial creat în Republica Moldova a constituit doar 6% faţă de media din ţările de referinţă.
O explicaţie parţială a creşterii impresionante a volumului de capital per angajat rezidă în diminuarea populaţiei ocupate în perioada analizată. În Republica Moldova, în anii 2000–2016, populaţia ocupată a scăzut cu 21%, iar aceeaşi valoarea medie în ţările ECE UE, din contra, s-a majorat cu circa 3%. Aceste cifre indică asupra faptului că cel puţin 20% din creşterea stocului de capital pe angajat se datorează exclusiv diminuării numărului de angajaţi, nu procurării noului capital fix în Republica Moldova. Trebuie de menţionat, totodată, că o singură ţară din ECE UE a avut o diminuare a populaţiei ocupate comparabilă cu Republica Moldova – şi aceasta este România (-20,5%). În majoritatea ţărilor UE, dimpotrivă, populaţia ocupată fie a scăzut în mod nesemnificativ, fie a înregistrat o creştere. De asemenea, cifrele sus menţionate indică asupra faptului că structural forţa de muncă din Republica Moldova are un nivel de studii mai mic şi deţine mai puţine competenţe decât media pe ECE UE, adică este mai mare cota populaţiei cu studii elementare. Perpetuarea acestor discrepanţe va ştirbi în continuare din viteza de apropiere a productivităţii muncii de ţările UE.
Spre deosebire de ţările UE, creşterea productivităţii muncii în Republica Moldova a fost întrecută de creşterea salariilor. În perioada 2000- 2016, salariul mediu pe economie în termeni reali a crescut de 3,5 ori, iar productivitatea – de doar 2,6 ori. În ţările ECE UE situaţia a fost inversă: salariile au fost foarte strâns corelate cu creşterea productivităţii muncii. Desigur, în cadrul ECE UE au fost şi ţări în care creşterea în termeni reali a salariilor a depăşit creşterea productivităţii, dar în niciuna dintre ele această diferenţă nu a atins valori ca în Republica Moldova. Discrepanţa, în cazul ţării noastre, poate fi explicată prin doi factori-cheie: (i) ponderea semnificativă a ocupării informale, care a condus la diminuarea ratelor de creştere a productivităţii agregate şi (ii) scăderea populaţiei ocupate, fapt ce a generat un anumit deficit de forţă de muncă. Indiferent de factorii care au condus la divergenţa menţionată, pentru a spori competitivitatea economiei naţionale este imperativ ca ratele de creştere a productivităţii să le întreacă pe cele ale salarizării. Acest lucru este posibil însă doar prin stimularea investiţiilor şi prin diminuarea economiei informale.
Victor URSU
