Potrivit datelor Organizaţiei Internaţionale a Muncii, circa 880.000 de muncitori migranţi din ţările UE sunt victime ale muncii forţate, majoritatea activând în domenii precum agricultura, lucrul casnic, la fabrici sau în construcţii. Victime ale muncii forţate sunt în special femeile, ele constituie 58%, iar 30 la sută din cazuri ţin de exploatarea sexuală. Europa Centrală şi de Sud-Est, precum şi CSI sunt regiunile cu cel mai mare grad de muncă forţată, cu o prevalenţă de 4,2 la o mie de locuitori.
Recent, la Chişinău a fost înfiinţat Centrul de Informare a Muncitorilor Migranţi, care îşi propune să-i documenteze pe muncitorii migranţi în ceea ce priveşte drepturile pe care le au atunci când pleacă la muncă într-o ţară europeană. Centrul este o iniţiativă sindicală şi activează în parteneriat cu Centrul American pentru Solidaritate Internaţională a Muncii şi Uniunea Internaţională a Angajaţilor din Industria Alimentară (IUF) cu sediul la Geneva. Mai multe detalii despre ce este fenomenul migraţiei de muncă, al muncii forţate, în special, ne-a oferit juristul Centrului de Informare a Muncitorilor Migranţi, Mihail Cebotari.
– Care sunt, pe plan internaţional, structurile care se ocupă de protecţia drepturilor muncitorilor migranţi?
– La nivel mondial există mai multe confederaţii sindicale ramurale, care se specializează pe diferite sectoare ale economiei şi implicit protejează interesele angajaţilor din aceste ramuri. IUF, unul dintre partenerii noştri, se specializează pe agricultură, muncă casnică şi turism. Sunt şi domeniile în care oferim informaţii pentru potenţialii migranţi de muncă. În 2004, IUF a adoptat o cartă cu privire la drepturile şi protecţia drepturilor muncitorilor migranţi, sezonieri din agricultură. Unul din drepturile fundamentale, conform acestei carte, este accesul la informaţie veridică atât în ţara de origine, cât şi în ţara de destinaţie a migrantului. Odată ajuns în ţara de destinaţie, omul trebuie să ştie care sunt drepturile sale în calitate de muncitor, care sunt condiţiile de muncă, obligaţiile patronului faţă de el, standardele de muncă şi drepturile sale sociale.
– Dar dacă sunt migranţi ilegali, aşa cum sunt de fapt o bună parte din concetăţenii noştri ajunşi la muncă în străinătate?
– Există o regulă pe care multă lume, din păcate, n-o cunoaşte. Indiferent de faptul cum ai ajuns în ţara respectivă, legal sau ilegal, munca pe care tu o prestezi este legală, cineva beneficiază de serviciile tale. În acest context, ai aceleaşi drepturi ca şi muncitorii documentaţi, ca şi muncitorii locali. Trebuie să ai acelaşi salariu minim, aceleaşi condiţii şi ore de muncă, dreptul la compensaţii etc. Sunt ţări, Olanda, de exemplu, unde, dacă este depistat un muncitor ilegal, din oficiu, patronul este obligat să-i achite salariul pe jumătate de an. Doar în cazul când patronul argumentează că i-a achitat salariul minim legal pe jumătate de an trecut va scăpa de această impunere. În afară de aceasta, dacă salariatul consideră că nu a fost remunerat corespunzător, are dreptul să solicite să-i fie compensate pierderile pentru un an vechime. Imigranţii au aceleaşi drepturi ca şi ceilalţi muncitori.
– Şi-atunci care e problema?
– Problema cea mare e că, odată ce este depistat ca muncitor nelegal, este deportat de pe teritoriul ţării şi în acest caz este mai complicat să beneficieze de asistenţă juridică ca să-şi apere drepturile. Teoretic însă, cei care îşi doresc acest lucru pot să beneficieze de serviciile unui avocat, chiar dacă nu se află în ţară.
– Ce acţiuni întreprinde, concret, Centrul de Informare a Muncitorilor Migranţi în folosul migranţilor de muncă moldoveni?
– Centrul nostru este foarte tânăr, putem spune că abia ne-am început activitatea, lansându-ne la începutul verii. Partenerii noştri, în afară de IUF şi Centrul American pentru Solidaritate Internaţională a Muncii, sunt Moldcoopcomerţ şi Sindlucas, două sindicate din R. Moldova memebre ale IUF. Ne propunem să stabilim relaţii de colaborare şi cu Federaţia Naţională a Sindicatelor. Centrul are drept scop informarea muncitorului atât cu privire la drepturile lor de muncă, cât şi cu privire la drepturile lor ca membri de sindicat.
– Ce acţiuni urmează să întreprindeţi în timpul apropiat?
– Avem un site, care deja poate fi accesat, unde cei interesaţi pot obţine informaţii despre condiţiile şi dreptul la muncă în diferite ţări europene. Avem şi o serie de materiale informative, unele deja printate, altele care abia urmează să fie editate, pe care ne propunem să le distribuim celor decişi să-şi caute un rost peste hotarele ţării. Misiunea noastră e de a colecta cât mai multe informaţii de la diferite organizaţii sindicale din Europa şi s-o facem accesibilă pentru cetăţenii noştri.
– Aveţi şi dexteritatea de a vă implica în unele cazuri concrete generate de migraţie?
– Suntem dispuşi să oferim consultaţii juridice, unele informaţii de bază, la noi solicitanţii pot afla răspuns la întrebările cum ar putea emigra legal, cum să procedeze când li se propune un contract de muncă prin intermediul unei agenţii private, ceea ce ţine de drepturile lor de muncitori, ce ar fi bine să întreprindă în unele situaţii şi de ce ar trebui să se ferească.
– Aveţi deja şi unele solicitări?
– Da, bineînţeles. Vara aceasta am mers la ambasade şi consulate ca să concretizăm situaţia reală privind migraţia de muncă. Deşi avem prea puţin timp de când activăm şi e devreme să facem concluzii şi declaraţii, în principiu am indentificat câteva probleme. Ceea ce “sare” imediat în ochi, e că oamenii nu sunt informaţi despre dreptul la muncă, unii nu se orientează absolul deloc în noţiunile ce ţin de dreptul muncii. Mulţi merg cu ochii închişi, nici nu înţeleg unde se duc, ce vor face, cum vor face... Mulţi se adresează cu întrebări despre agenţiile private de angajare în străinătate. Ceea ce facem în primul rând e să verificăm dacă Agenţia respectivă are licenţă de activitate pe teritoriul RM. Pentru că unele dintre aceste companii nici statut de persoană juridică nu au. Uneori e vorba de nişte afacerişti, de nişte scheme de escrocare a celor prea creduli.
– Şi dacă vă cere cineva să-l ajutaţi să ajungă în străinătate, unde să obţină un loc de muncă în siguranţă?
– Scopul Centrului nu este să încurajăm oamenii să plece. Noi, de fapt, vrem să-i încurajăm să rămână în ţară şi să-şi găsească aici un loc de muncă. Însă cei mai mulţi nu văd nici o posibilitate de a rămâne, nu au nici un fel de condiţii şi de aceea se văd nevoiţi să plece. În asemenea cazuri, când omul este decis să plece, când nu are nici o soluţie şi, practic, acest fenomen a devenit un fenomen de masă, care nu e simplu de controlat sau oprit, noi încercăm să venim cu elementul de informare: dacă plecaţi, cel puţin informaţi-vă. Există multe accidente de muncă şi oamenii, de cele mai multe ori, nici la medic nu se adesează, căci, fiind nedocumentaţi, le e frică de deportare. Ceea ce vrem noi să le spunem, printre altele, e că pot apela la organizaţiile sindicale din ţările de destinaţie, ca să fie susţinuţi în asemenea cazuri în a-şi apăra drepturile.
– Cum îşi pot negocia migranţii noştri nişte condiţii de muncă mai bune? Ar putea ei, realmente, s-o facă?
– Sunt multe detalii pe care oamenii pur şi simplu nu le cunosc. De exemplu, în Marea Britanie, i se pot propune angajatului în agricultură, la strânsul căpşunelor, să zicem, două forme de remunerare: pentru numărul de zile de muncă sau după numărul de lăzi de fructe strânse. Cel care are de făcut o asemenea alegere trebuie să ştie că în Marea Britanie timpul e ploios, şi dacă el va încheia cu agenţia un contract pentru volumul de muncă, poate ajunge să nu poată lucra mai mult de jumătate de sezon şi, prin urmare, şi câştigul său nu va fi cel dorit. În asemenea cazuri se recomandă muncitorilor să încheie contracte pe numărul de zile, legislaţia britanică permite o astfel de clauză. Datele recente ale OIM arată că circa 20 milioane de persoane sunt victime ale muncii forţate, de multe ori şi fără să fie salarizaţi. Aceşti oameni pot fi ameninţaţi, inclusiv cu deportarea, le pot fi sustrase actele, pot fi abuzaţi în fel şi chip. Aceste date arată că e vorba de un fenomen răspândit la nivel global, din această cauză oamenii ar trebui să se informeze, să fie precauţi, să se documenteze privind legislaţia muncii în ţara de destinaţie, ca să nu devină victime ale acestui fenomen. În afară de aceasta, mai există ceea ce se numeşte dumping social, ce priveşte în mod direct sindicatele: dacă cetăţeanul nostru nimereşte într-un stat unde salariul minim este de 1000 de euro, să zicem, iar el cere numai jumătate din sumă, în condiţiile când cei ca şi el sunt mulţi, atunci scad şi salariile celor de pe loc, ceea ce iscă deja nemulţumirea acestora. În acest sens, şi sindicatele sunt interesate ca muncitorul emigrant să respecte standardele pentru care s-a negociat şi a luptat în ţara respectivă, standardele minime, ca să nu apară aceste situaţii de dumping social şi să nu aibă de suferit cetăţenii ţării de origine.
Ana Struţa
