Piaţa de creditare

Ţipătul nesfârşit al sirenelor maşinilor de la ambulanţă a generat schimbări pe care nu le-am aşteptat sub nicio formă. Mă refer şi la economie. Da, centrele universitare de cercetare au presupus eventualitatea unor asemenea fenomene, însă deducţiile autorilor se bazau mai mult pe nişte situaţii simulate şi mai puţin pe situaţii trăite cu adevărat. Cu ceva timp în urmă acest fenomen a devenit obiectul de interes şi de analiză al unui grup de experţi ai Fondului Monetar Internaţional (FMI), o parte a acestor concluzii fiind expuse într-un studiu publicat pe blogul FMI de către respectivul grup: Kristalina Georgieva, Federico J. Díez, Romain Duval şi Daniel Schwarz.

Pe lângă instrumentele clasice de îndatorare a localităţilor, care vizează creditele bancare, există şi posibilitatea atragerii banilor prin intermediul obligaţiunilor municipale. Chiar şi aşa, Republica Moldova nu înregistrează la moment careva emisiuni de obligaţiuni cu excepţia celor emise de guvern pentru finanţarea deficitului bugetar. Astfel, companiile sau autorităţile locale nu apelează la acest instrument din diferite cauze de ordin legislativ, investiţional sau chiar de infrastructură financiară. Mai mult ca atât, interacţiunea cu piaţa de capital necesită competenţe financiare şi de prognozare economică deosebite pe care puţine entităţi le pot asigura.

Republica Moldova şi-a păstrat poziţiile în categoria ţărilor cu economii „moderat libere”. Cu un punctaj de 62,5, R. Moldova a fost plasată pe locul 85 din 184 de ţări în clasamentul „2021 Index of Economic Freedom” (Indicele Libertăţii Economice), elaborat de Fundaţia americană Heritage şi revista The Wall Street Journal, în funcţie de indicele libertăţii economice, care evaluează gradul de deschidere a economiilor naţionale. Este un semnal că gradul de libertate şi deschidere a economiei moldoveneşti este în creştere.

Salariul anului trecut a trăit o neîndurătoare perioadă de ameninţări, indiferent de domeniul în care s-au îndeplinit muncile pentru care a fost calculată remunerarea. A fost ameninţat cu reduceri şi ele s-au produs pe ici-colo, având suficiente argumente pentru a se lua asemenea decizii. Au fost “ameninţări” şi de alt gen: că leafa va creşte, iar motivaţia a avut, de cele mai multe ori, o mască trasă pe faţă. Şi a crescut. Pandemia a produs salturi salariale pe care nu le-ar fi putut opera nici un guvern în condiţii normale de viaţă. Este o realitate pe care o recitim de la o zi la alta, dar o realitate pe care nu ne-am fi dorit-o vreodată.